Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Pivniţa era o fundătură. Nu mai era nici o cale de ieşire, în afară de cea pe care venise. Nu mai îndrăznea să se întoarcă din nou pe trepte, dar nici nu putea rămâne aici. Trebuia să-şi găsească tatăl şi să-i spună ce se întâmplase. Tatăl ei o va proteja.

Arya îşi înfipse sabia de lemn la cingătoare şi începu să se caţere, sărind din butoi în butoi până ce putu ajunge la fereastră. Apucându-se de piatră cu ambele mâini, se trase în sus. Zidul avea o grosime de un metru, iar fereastra era un tunel oblic, orientat în sus. Arya se târî spre lumina zilei. Când ajunse la nivelul solului, se uită prin curte, spre Turnul Mâinii.

Poarta solidă de lemn era sfărâmată, de parcă ar fi fost lovită cu securile. Un bărbat zăcea mort, întins cu faţa în jos pe trepte, cu mantia prinsă sub el, iar spatele cămăşii sale de zale era plin de sânge. Văzu, cuprinsă dintr-odată de groază, că mantia cadavrului era din lână cenuşie, tivită cu mătase albă. Nu putea spune cine era bărbatul.

— Nu, şopti ea.

Ce se întâmpla? Unde era tatăl ei? De ce veniseră după ea mantiile roşii? Îşi aminti ce spusese bărbatul cu barba galbenă, în ziua în care descoperise monştrii: Dacă o Mână poate muri, de ce nu şi o alta? Arya simţi lacrimile adunându-i-se în ochi. Îşi ţinu respiraţia ca să poată asculta. Auzea zarva unei lupte, urlete, strigăte, zăngănitul oţelului pe oţel răsunând pe ferestrele Turnului Mâinii. Nu se putea duce înapoi. Tatăl ei…

Arya închise ochii. Pentru o clipă fu prea înspăimântată ca să se poată mişca. Îi uciseseră pe Jory şi Wyl şi Heward şi pe străjerul de pe trepte, indiferent cine fusese acesta. Îl puteau ucide şi pe tatăl ei, dar şi pe ea, dacă ar fi prins-o.

— Frica taie mai adânc decât săbiile, zise ea cu voce tare, însă nu putea să se prefacă a fi dansator pe apă; Syrio fusese dansator pe apă, iar cavalerul alb îi ucisese, probabil, iar ea nu era decât o fetiţă cu o sabie de lemn, singură şi înspăimântată.

Se târî până în curte, uitându-se cu teamă în jurul ei în timp ce se ridică în picioare. Castelul părea pustiu. Fortăreaţa Roşie nu era niciodată pustie. Toţi oamenii trebuie că se ascundeau în casele lor, cu uşile zăvorâte. Arya privi în sus, tânjind după camera ei de dormit, apoi se îndepărtă de Turnul Mâinii, ţinându-se aproape de zid pe când aluneca dintr-o umbră într-alta. Îşi spuse că se furişa după pisici… cu deosebirea că acum pisica era chiar ea, iar dacă o prindeau, ar fi ucis-o.

Strecurându-se printre clădiri şi sărind peste ziduri, ţinându-şi mereu spatele spre pereţi oricând era posibil, pentru a nu fi luată prin surprindere, Arya ajunse la grajduri aproape fără nici un incident. Zeci de mantii aurii, în cămăşi de zale, alergau pe lângă ea pe când traversă curtea interioară, dar cum nu ştia de care parte erau, se ţinu în umbră şi le lăsă să treacă.

Hullen, care fusese grăjdar-şef la Winterfell de când îşi amintea ea, zăcea prăbuşit la pământ, lângă porţile grajdului. Fusese înjunghiat de atâtea ori, încât părea că tunica lui fusese ţesută cu flori stacojii. Arya era sigură că era mort, însă când se apropie, ochii lui se deschiseră.

— Arya, du-te, şopti el. Trebuie… să-l previi… pe… tatăl tău…

Din gură îi ieşi o spuzeală de spumă sângerie. Grăjdarul închise din nou ochii şi nu mai spuse nimic.

Înăuntru erau mai multe cadavre: un îngrijitor de cai cu care se jucase şi trei dintre străjerii tatălui ei. O căruţă, încărcată cu cutii şi cufere, zăcea abandonată lângă poarta grajdului. Bărbaţii ucişi o încărcau pentru călătoria spre docuri când fuseseră atacaţi. Arya se strecură mai aproape. Unul dintre cadavre era al lui Desmond, care-i arătase sabia sa lungă şi-i promisese că-l va proteja pe tatăl ei. Zăcea pe spate, holbându-se în gol, spre tavan, în timp ce muştele îi umpleau ochii. Aproape de el se afla un alt cadavru, al unui bărbat cu mantia purpurie şi coiful cu leu în creştet al Casei Lannister. Numai unul, însă. Chiar şi unul din nord face cât zece dintre aceşti lefegii din sud, îi spusese Desmond.