Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Khal Drogo era aplecat asupra ei, cu un chip la fel de dur ca un scut de bronz. Părul său împletit era lucios din cauza unsorii. Avea inele de aur prin mustaţă, clopoţei de aur în păr şi o cingătoare din medalii de aur masiv în jurul taliei, însă pieptu-i era dezgolit. Privea spre el ori de câte ori simţea că o lasă puterile; îl privea şi muşca şi mesteca, muşca şi mesteca, muşca şi mesteca. Spre sfârşit, Dany avu impresia că surprinde o licărire de mândrie aspră în ochii lui de forma migdalelor, însă nu era sigură. Chipul khal-vXvâ nu-i trăda prea des gândurile.

În cele din urmă termină. Obrajii şi degetele-i erau lipicioase când se forţă să înghită şi ultima bucată. Numai atunci îşi întoarse privirile spre bătrâne, cotoroanţele din dosh khaleen.

— Khalakka dothrae mr'anha! proclamă ea, în cea mai bună Dothraki a ei. Un prinţ călăreşte în mine! Repetase fraza zile în şir, împreună cu slujnica ei, Jhiqui.

Cea mai bătrână dintre babe, o femeie cocârjată şi scorojită ca un băţ, cu un singur ochi negru, îşi ridică mâinile.

— Khalakka dothrae! ţipă ea. Prinţul călăreşte!

— Călăreşte! răspunseră celelalte femei. Rakh! Rakh! Rakh haj! proclamară ele. Un băiat, un băiat, un băiat puternic.

Bătură clopotele, o zarvă subită a păsărilor de bronz. Un corn de luptă, cu sunetul adânc, îşi făcu auzit glasul său jos. Bătrânele începură incantaţiile. Sub vestele lor pictate, sânii ofiliţi se legănau în sus şi-n jos, lucind de unsoare şi transpiraţie. Eunucii care-i slujeau aruncau mormane de ierburi uscate într-un cuptor mare, din bronz, iar norii de fum aromat se înălţau spre lună şi spre stele. Dothrakii credeau că stelele erau cai de foc, o mare herghelie care galopa peste cerul nopţii.

Când fumul începu să se ridice, incantaţiile încetară, iar cea mai bătrână dintre cotoroanţe îşi închise singurul ochi, pentru a putea privi mai bine spre viitor. Liniştea care se pogorâse era desăvârşită. Dany putea auzi cântecul îndepărtat al păsărilor nopţii, fâsâitul şi trosnetul torţelor, clipocitul blând al apei din lac. Dothrakii se holbau la ea cu ochii întunecaţi ca noaptea, aşteptând.

Khal Drogo îşi aşeză mâna pe braţul lui Dany. Îi putea simţi încordarea în degete. Chiar şi un khal atât de mândru precum Drogo putea simţi teamă atunci când dosh khaleen privea în fum căutând viitorul. În spatele ei, slujnicele se agitau nervoase.

În cele din urmă, cotoroanţa deschise ochiul şi ridică braţele.

— I-am văzut faţa şi am auzit tunetul copitelor, proclamă ea cu o voce subţire şi tremurătoare.

— Tunetul copitelor! repetară ceilalţi în cor.

— Călăreşte iute ca vântul, iar în urma lui, khalasar-ul acoperă pământul, oameni fără număr, cu arakh-uri strălucitoare în mâini, precum lamele ierbii tăioase. Necruţător precum furtuna va fi acest prinţ. Duşmanii vor tremura înaintea lui, iar nevestele lor vor plânge cu lacrimi de sânge şi-şi vor smulge carnea de durere. Clopoţeii din părul său vor răsuna anunţându-i venirea, iar oamenii de lapte, în corturile lor de piatră, se vor teme de numele lui. Bătrâna începu să tremure şi privi spre Dany de parcă s-ar fi temut de ea. Prinţul călăreşte şi va fi armăsarul care va încăleca lumea.

— Armăsarul care va încăleca lumea! repetară privitorii ca un ecou, până ce noaptea se umplu de sunetul, vocilor lor.

Cotoroanţa cu un singur ochi se holbă la Dany.

— Cum va fi numit armăsarul care va încăleca lumea? Ea se ridică să-i răspundă.

— Îl va chema Rhaego, spuse ea, folosindu-se de cuvintele învăţate de la Jhiqui. Mâinile ei atinseră protectoare umflătura de sub sâni când mugetul mulţimii se înălţa în aer.

— Rhaego! urlau ei. Rhaego! Rhaego!

Numele încă îi răsuna în urechi când Khal Drago o conduse de la puţ. Călăreţii săi de sânge se înşirară în urma lor. O întreagă procesiune îi urma pe drumul zeilor, drumeagul lat şi năpădit de iarbă care străbătea Vaes Dothrak, de la poarta cailor până la Mama Munţilor. Cotoroanţele din dosh khaleen veneau apoi, cu eunucii şi sclavii lor. Ele se sprijineau în bastoane înalte şi sculptate, pe când se străduiau să păşească pe picioarele lor bătrâne şi tremurânde, iar ceilalţi mergeau mândri precum oricare stăpân de cai. Fiecare dintre bătrâne fusese, cândva, o khaleesi. Când soţii lor, lorzii, muriseră şi un nou khal le luase locul, sub ochii călăreţilor săi, cu o nouă khaleesi călare lângă el, fuseseră trimise aici, să domnească peste măreţul popor Dothraki. Chiar şi cel mai mândru dintre khali se pleca în faţa înţelepciunii şi autorităţii pe care o avea dosh khaleen. Totuşi, pe Dany o treceau fiorii la gândul că, într-o zi, ar putea fi trimisă să li se alăture, fie că voia sau nu.