Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Jon Arryn studia acest volum când a căzut pat, spuse Ned pe un ton prudent, vrând să vadă ce îiva răspunde.

Iar Degeţel răspunse ca întotdeauna, printr-o vorbă de duh:

— În acest caz, moartea trebuie să fi venit ca o binecuvântată izbăvire.

Lordul Baelish făcu o plecăciune şi plecă. Eddard Stark îşi îngădui o sudalmă. În afară de propriii săi oameni, abia dacă mai era cineva în acest oraş în care să mai aibă încredere. Degeţel o ascunsese pe Catelyn şi-l ajutase pe Ned în cercetările sale, dar graba cu care îşi salvase pielea când Jaime şi mercenarii lui apăruseră din ploaie încă îl mai deranja. Varys era şi mai rău. Cu toate asigurările privind devotamentul său, eunucul ştia prea multe şi făcea prea puţine. Marele Maester Pycelle părea, cu fiecare zi care trecea, tot mai mult o creatură din bătătura lui Cersei, iar Ser Barristan era un bătrân rigid îi va spune lui Ned doar să-şi facă datoria.

Avea primejdios de puţin timp la dispoziţie. Regele se va întoarce curând de la vânătoare, iar onoarea-i cerea lui Ned să-i spună tot ce aflase. Vayon Poole aranjase ca Sansa şi Arya să se îmbarce la bordul Vrăjitoarei Vântului, în Braavos, de acum în trei zile. Se vor întoarce la Winterfell înainte de recoltă. Ned nu mai putea avea scuza preocupării pentru siguranţa lor ca să m tragă de timp.

Totuşi, noaptea trecută îi visase pe copiii lui Rhaegar. Lordul Tywin le lăsase trupurile la picioarele Tronului de fier, învelite în mantiile stacojii ale gărzilor Casei. Fusese foarte înţelept din partea sa: sângele nu se vedea atât de tare prin pânza roşie. Micile prinţese erau desculţe, încă înveşmântate în hainele de noapte, iar băiatul… băiatul…

Ned nu putea să mai lase să se întâmple aşa ceva. Regatul nu mai putea suporta încă un rege smintit, încă un dans al sângelui şi al răzbunărilor. Trebuia să găsească o cale de a salva copiii.

Robert putea fi şi milos. Ser Barristan nu era singurul pe care-l iertase. Marele Maester Pycelle, Varys Păianjenul, Lordul Balon Greyjoy, fiecare dintre ei fusese, cândva, duşmanul lui Robert, şi toţi fuseseră reprimiţi în graţiile sale şi li se permisese să-şi păstreze titlurile şi rangurile în schimbul unui jurământ de credinţa. Atât timp cât un bărbat era curajos şi cinstit, Robert îl trata cu toate onorurile şi respectul cuvenit unui duşman valoros.

Dar asta era altceva: otravă în întuneric, un pumnal înfipt până în suflet. Nu ar fi putut ierta niciodată asta, după cum nu-l iertase nici pe Rhaegar. Îi va ucide pe toţi, îşi dădu Ned seama. Şi totuşi, ştia că nu ar fi putut să tacă. Avea o datorie faţă de Robert, faţă de regat, faţă de memoria lui Jon Arryn… şi faţă de Bran care, în mod sigur, aflase parţial adevărul. Pentru ce altceva să fi încercat ei să-l ucidă?

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, trimise după Tomard, străjerul impunător cu favoriţi roşcaţi, pe care copiii săi îl porecliseră Tom Grasul. Cum Jory era mor şi Alyn plecat, Tom Grasul era la comanda gărzii Case sale. Acest gând îi provoca lui Ned o nelinişte vagă. Tomard era un bărbat solid, afabil, credincios, neobosit, capabil, în anumite limite, însă avea aproape cinci zeci de ani, şi nici măcar în tinereţe nu fusese niciodată foarte energic. Poate că Ned ar fi trebuit să se grăbească să-şi trimită jumătate din gardă şi cei mai buni spadasini odată cu ei.

— Voi avea nevoie de ajutorul tău, spuse Ned când Tomard se înfăţişă înaintea lui, cu un aer foarte îndatoritor, ca întotdeauna când era chemat de lordul său, Du-mă în grădina zeilor.

— Este oare înţelept, Lord Eddard? Cu piciorul rănit şi toate cele?

— Poate că nu, dar este necesar.

Tomard îl chemă pe Varly. Cu câte un braţ petrecut peste umărul fiecăruia dintre cei doi, Ned izbuti să coboare treptele abrupte ale turnului şi să şontâcăi prin curte.

— Vreau să dublezi gărzile, îi spuse el lui Tom Grasul. Nu intră şi nu iese nimeni din Turnul Mâinii fără încuviinţarea mea.

Tom clipi nedumerit.

— Lordul meu, cum Alyn şi ceilalţi sunt plecaţii, suntem deja foarte solicitaţi.

— Numai pentru puţin timp. Prelungeşte schimburile.

— După cum spuneţi, lordul meu, răspunse Tom. Aş putea întreba de ce…

— Mai bine nu, răspunse Ned sec.

Grădina zeilor era pustie, aşa cum era întotdeauna în această citadelă a zeilor sudici. Piciorul lui Ned protestă din greu când îl lăsară în iarbă, lângă copacul inimii.

— Mulţumesc. Scoase o bucată de hârtie din mânecă, pecetluită cu sigiliul Casei sale. Rogu-te, trimite asta îndată.

Tomard se uită la numele pe care Ned îl scrisese pe hârtie şi-şi umezi neliniştit buzele.

— Lordul meu…

— Fă cum ţi-am spus, Tom!

Cât de mult zăbovise în liniştea grădinii zeilor, n-ar li putut spune. Era odihnitor aici. Zidurile groase opreau zarva de la castel şi putea auzi cântecul păsărilor, târâitul greierilor, frunzele foşnind în adierea blândă. Copacul inimii era un stejar, brun şi fără chip, dar, Ned Stark putea simţi prezenţa zeilor săi. Piciorul nu mai părea să-l doară atât de tare.