Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nu-i acelaşi lucru, făcu Sansa. Câinele este păzitorul jurat al lui Joffrey. Băiatul măcelarului l-a atacat pe prinţ.

— Mincinoaso, spuse Arya. Pumnul ei strânse portocala sângerie atât de tare, încât sucul roşu îi ţâşni printre degete.

— Continuă, spune-mi cum vrei tu, replică Sansa nepăsătoare. Nu vei mai îndrăzni însă după ce o să mă căsătoresc cu Joffrey. Va trebui să te pleci înaintea mea şi să-mi spui Maiestatea Voastră.

Ţipă când Arya azvârli portocala peste masă. O lovi în mijlocul frunţii cu un plesnet umed şi-i căzu în poală.

— Aveţi suc pe faţă, Maiestatea Voastră, zise Arya.

Îi curgea pe nas şi pe ochi, usturând-o. Sansa îl şterse cu un şervet. Când văzu însă ce făcuse în poala ei fructul, cu minunata sa rochie din mătase sidefie, ţipă din nou.

— Eşti oribilă, strigă la sora ei.

— Pe tine ar fi trebuit să te ucidă, Lady!

Septa Mordane se ridică în picioare, împleticindu-se.

— Tatăl vostru, Lordul, va auzi despre toate astea! Plecaţi imediat în camerele voastre, acum. Acum!

— Şi eu? în ochii Sansei se adunară şiroaie de lacrimi. Asta nu-i corect!

— Chestiunea nu se discută. Pleacă!

Sansa se plecă mergând ţanţoşă, cu capul sus. Urma să fie regină, iar reginele nu plângeau. Cel puţin, nu în locuri unde puteau fi văzute de cei din jur. Când ajunse în dormitorul ei, zăvorî uşa şi-şi scoase rochia. Portocala sângerie îi lăsase o pată roşiatică pe mătase.

— O urase! strigă ea. Făcu rochia ghem şi o aruncă în căminul rece, peste cenuşa focului aprins peste noapte. Când văzu pata care îi însângerase şi lenjeria, începu să plângă fără nici un control. Îşi sfâşie cu sălbăticie restul hainelor, se aruncă pe pat şi plânse până când o apucă somnul.

Era amiază când Septa Mordane îi bătu la uşă.

— Sansa! Tatăl tău, lordul, vrea să te vadă, acum.

Sansa se ridică.

— Lady, şopti ea. Pentru o clipă, i se păru că lupul străvechi era acolo, în încăpere, privind-o cu ochii lui aurii, trist şi înţelegător. Îşi dădu seama că visase. Lady era cu ea şi alergau împreună şi… şi… Încercând să-şi amintească, era ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ploaia cu degetele. Visul pieri, iar Lady muri din nou.

— Sansa! Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare. Mă auzi?

— Da, septă, strigă ea. Aţi putea să mă lăsaţi o clipă să mă îmbrac, vă rog? Avea ochii roşii de atâta plâns, însă se strădui să se aranjeze.

Lordul Eddard era aplecat asupra unei cărţi uriaşe, legate în piele, când Septa Mordane o conduse în seră, iar piciorul său învelit în ghips era lungit ţeapăn sub masă.

— Vino aici, Sansa, spuse el fără asprime când septa plecă după sora ei. Şezi lângă mine. Închise cartea.

Septa Mordane reveni cu Arya, care i se zbătea în strânsoare. Sansa îmbrăcase o rochie frumoasă, din damasc de un verde-deschis, şi afişase o privire spăşită, însă sora ei purta tot pieile de şobolan şi pânza grosolană cu care venise îmbrăcată de dimineaţă.

— Uitaţi-o şi pe cealaltă, anunţă septa.

— Mulţumirile mele, Septa Mordane. Aş vrea să vorbesc singur cu fetele mele, dacă nu vă este cu supărare. Septa făcu o reverenţă şi plecă.

— Arya a început, spuse Sansa repede, nerăbdătoare să ia prima cuvântul. M-a făcut mincinoasă şi a aruncat cu o portocală în mine şi mi-a murdărit rochia, cea din mătase sidefie pe care mi-a dăruit-o Regina Cersei când am fost făgăduită Prinţului Joffrey. Îi e ciudă că am să mă mărit cu prinţul. Încearcă să strice totul, tată, nu suportă nimic din ce-i frumos, drăguţ ori minunat.

— Ajunge, Sansa!

Glasul Lordului Eddard era aspru din cauza iritării. Arya îşi ridică privirile.

— Îmi pare rău, tată. Am greşit şi-i cer iertare surorii mele.

Sansa era atât de uluită, încât, pentru o clipă, rămase fără grai. În cele din urmă îşi regăsi glasul.

— Iar rochia mea?

— Poate că… aş putea să ţi-o spăl, spuse Arya cu îndoială.

— Spălatul nu mai ajută la nimic, zise Sansa. Nici dacă o freci zi şi noapte. Mătasea e distrusă.

— Atunci am să… să-ţi fac alta nouă, se oferi Arya. Sansa îşi dădu capul pe spate, în semn de dispreţ.

— Tu? Tu n-ai putea coase nici măcar o zdreanţă pentru curăţatul cocinilor.

Tatăl lor scoase un oftat.

— Nu v-am chemat aici ca să vorbiţi despre rochii. Vă trimit pe amândouă înapoi la Winterfell.

Pentru a doua oară, Sansa se pomeni prea uluită pentru a putea spune ceva. Simţea cum ochii i se umezeau din nou din cauza lacrimilor.

— Nu se poate, făcu Arya.

— Te rog, tată, izbuti Sansa să rostească, în cele din urmă. Te rog, nu!

Eddard Stark îi dărui fiicei sale un zâmbet obosit.

— Cel puţin, am găsit ceva cu care sunteţi amândouă de acord.