Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Septa Mordane fusese foarte nervoasă când îşi dăduse seama că Lordul Baelish le auzise.

— Fata sporovăia şi ea, lordul meu, spusese ea. O smintită. Nu a vrut să spună nimic cu acest comentariu.

Lordul Baelish îşi mângâiase bărbuţa ascuţită şi răspunsese:

— Chiar nimic? Spune-mi, copilă, de ce l-ai fi trimis tu pe Ser Loras?

Sansa nu avusese de ales decât să-i explice cum era cu eroii şi balaurii. Consilierul regelui zâmbise.

— Ei bine, nu astea ar fi fost motivele pentru care eu l-aş fi trimis, însă… Îi atinsese obrazul, degetul său urmărind uşor linia pomeţilor. Viaţa nu-i o baladă, dulceaţo. S-ar putea ca, spre necazul tău, să fie nevoie să înveţi lecţia asta într-o bună zi.

Sansa nu se simţea pregătită să-i povestească lui Jeyne toate astea, nu se simţea prea bine nici când se gândea la cele întâmplate.

— Ser Ilyn este Judecătorul Regelui, nu Ser Loras, spusese Jeyne. Lordul Eddard ar fi trebuit să-l trimit pe el.

Sansa se înfiora. De fiecare dată când se uita spre Ser Ilyn Payne se cutremura. O făcea să se simtă ca şi cum ceva mort i-ar fi fost strecurat pe sub piele.

— Ser Ilyn este aproape ca un al doilea monstru. Mă bucur că tata nu l-a ales pe el.

— Lordul Beric este tot atât de erou cât Ser Loras. Este curajos şi galant întotdeauna.

— Presupun că da, făcu Sansa cu îndoială. Beric Dondarrion era destul de arătos, însă îngrozitor de bătrân, avea aproape douăzeci şi doi de ani; Cavalerul Florilor ar fi fost mult mai potrivit. Desigur, Jeyne sa îndrăgostise de Lordul Beric încă de când dăduse cu: ochii de el. Sansa credea că era o prostie, Jeyne nu era decât o fiică de administrator, la urma urmei, şi, indiferent cât de mult îi sclipeau ei ochii după el, Lordul Beric nu se va uita niciodată la cineva situat atât de jos sub rangul său, chiar dacă nu ar fi avut jumătate din anii lui.

Dar ar fi fost o grosolănie să-i spună aşa ceva, aşa că Sansa luă o înghiţitură de lapte şi schimbă subiectul.

— Am visat că Joffrey va fi cel care va lua cerbul alb zise ea. De fapt, fusese mai mult o dorinţă a ei, însă suna mai bine dacă-l numea vis. Toată lumea ştia că visele erau profetice. Cerbii albi erau foarte rari şi avea proprietăţi magice, iar în sufletul ei ştia că prinţul ei galant era mai preţios decât tatăl lui beţiv.

— Un vis? Adevărat? Prinţul Joffrey s-a dus aşa după el şi l-a luat cu mâinile goale, fără să păţească nimic?

— Nu, răspunse Sansa. L-a doborât cu o săgeată aurită şi mi l-a adus mie.

În toate baladele, cavalerii nu omorau niciodată animalele mitice, doar se duceau la ele, le atingeau şi nu le făceau nici un rău; Sansa ştia că lui Joffrey îi plăcea să vâneze, îi plăcea în special partea în care curma viaţa vânatului. Totuşi, erau doar nişte animale. Sansa era convinsă că prinţul ei nu avea nici un amestec în uciderea lui Jory şi a celorlalţi bieţi oameni; fusese vina unchiului său cel rău, Regicidul. Ştia că tatăl ei era încă supărat din cauza asta, însă nu era cinstit să fie Joff învinuit. Asta era ca şi cum cineva ar fi dat vina pe ea pentru ceva ce făcuse Arya.

— Am văzut-o pe sora ta în această după-amiază, îi scăpă lui Jeyne, de parcă ar fi citit gândurile Sansei. Mergea în mâini prin grajduri. De ce făcea aşa ceva?

— Sunt sigură că nu aş putea şti de ce face Arya mai toate lucrurile astea. Sansa detesta grajdurile, erau locuri puturoase, pline de bălegar şi muşte. Chiar şi când mergea la călărie, prefera ca băiatul de la grajduri să-i pună şaua pe cal şi să i-l aducă. Vrei să auzi ce s-a petrecut la curte, sau nu?

— Vreau, spuse Jeyne.

— Era unul dintre fraţii în negru, începu Sansa, care cerşea oameni pentru Zid, dar era cam bătrân şi duhnea.

Asta nu-i plăcuse deloc. Îşi imaginase întotdeauna că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi precum unchiul Benjen. În balade, erau numiţi cavalerii negri ai Zidului. Însă bărbatul acela era aplecat de spate şi hidos, şi arăta de parcă ar fi avut păduchi. Dacă aşa arătau cei din Rondul de Noapte, îi părea rău pentru bastardul de frate-său, Jon.

— Tata a întrebat dacă în sală se aflau cavaleri care şi-ar onora casa oferind un frate în negru, însă nici unul nu a făcut vreun pas, aşa că i-a zis acestui Yoren să ia pe cine vrea dintre cei aflaţi în temniţele regelui şi l-a trimis de acolo. Mai târziu au venit doi fraţi, călăreţi liberi din Mlaştinile Dornish, care si-au oferit săbiile în serviciul regelui. Tata le-a acceptat jurămintele…

Jeyne căscă.

— Nu ai nişte prăjituri cu lămâie? Sansei nu-i plăcea să fie întreruptă, dar trebui să admită că prăjiturile cu lămâie erau mult mai interesante decât tot ce se petrecuse în sala tronului.

— Să vedem, zise ea.