Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Sunteţi sigur că aceştia au fost mai mult decât nişte briganzi? întrebă Varys moale de la masa consiliului, plasată în faţa tronului Marele Maester Pycelle se foi neliniştit lângă el, tu vreme ce Degeţel se juca cu un toc. Erau singurii consilieri participanţi. În pădurea regelui fusese zărit un cerb alb, iar Lordul Renly şi Ser Barristan i se alăturaseră regelui la vânătoare, împreună cu Prinţul Jolfrey, Sandor Clegane, Balon Swann şi jumătate din turte. Aşa că Ned trebuia să şadă pe Tronul de Fier în absenţa lui.

Cel puţin, el putea să şadă. Cu excepţia celor din consiliu, ceilalţi trebuia să stea respectuoşi în picioare sau să îngenuncheze. Jălbarii se înghesuiau pe lângă uşile înalte, cavalerii şi înalţii lorzi şi doamnele pe lângă tapiserii, poporul prin galerii, iar gărzile înzăuate, cu mantiile lor cenuşii sau aurii, stăteau ţepene.

Sătenii erau în genunchi: bărbaţi, femei şi copii, cu toţii zdrenţăroşi şi însângeraţi, cu feţele năpădite de teamă. Cei trei cavaleri care îi aduseseră aici pentru a fi martori stăteau în spatele lor.

— Briganzi, Lord Varys? Din glasul lui Ser Raymun Darry picura dispreţul. Oh, au fost briganzi, fără nici o îndoială. Bandiţii lui Lannister.

Ned putea simţi încordarea din sală, pe când înalţii lorzi şi slugile deopotrivă se pregăteau să asculte. Nu se putea preface surprins. Apusul devenise un viespar de când Catelyn îl prinsese pe Tyrion Lannister. Atât Kiverrun, cât şi Casterly Rock îşi chemaseră stegarii, iar oştirile se adunau în trecătoarea de sub Dintele Aurit. Era doar o chestiune de timp până ce sângele va începe să curgă. Singura întrebare care se mai punea era cum să faci mai bine ca să opreşti sângerarea.

Ser Karyl Vance, cu privirile triste, care ar fi fost u bărbat arătos dacă nu ar fi avut pe faţă un semn din naştere care-l pocea, arătă spre sătenii îngenuncheaţi.

— Ei sunt singurii rămaşi în viaţă din avanpostul Sherrer, Lord Eddard. Ceilalţi sunt morţi, la fel şi locuitorii din Oraşul Wendish şi din Vadul Păpuşarului.

— Ridicaţi-vă, le porunci Ned sătenilor. Nu avea niciodată încredere în ce-i spunea un om îngenuncheat. Ridicaţi-vă toţi.

Câte unul sau câte doi, cei din avanpostul Sherrer se străduiră să se ridice în picioare. Un bătrân trebui să fie ajutat, iar o tânără, cu rochia murdară de sânge, rămase în genunchi, uitându-se cu o privire dusă spre Ser Arys Oakheart, care stătea la picioarele tronului în armura-i albă a Gărzii Regelui, gata să-l apere şi să-l protejeze pe rege… sau, presupunea Ned, pe Mâna Regelui.

— Joss, spuse Ser Raymun Darry adresându-se unui bărbat rotofei, cu şorţul berarilor pe el. Spune-i Mâinii ce s-a întâmplat la Sherrer.

Joss dădu din cap.

— Dacă-i face plăcere înălţimii Sale…

— Înălţimea Sa vânează prin Blackwater, spuse Ned, întrebându-se cum putea un bărbat să trăiască întreaga sa viaţă la câteva zile de călărit până la Fortăreaţa Roşie şi să nu aibă habar de cum arăta regele.

Ned era înveşmântat într-o tunică din pânză albă, cu lupul străvechi al Casei Stark pe piept; mantia sa din lână neagră era închisă la gât cu mâna argintie a rangului său. Negru şi alb şi cenuşiu, toate nuanţele adevărului.

— Sunt Lordul Eddard Stark, Mâna Regelui. Spune-mi cine eşti şi ce ştii despre aceşti năvălitori.

— Ţin… ţineam… ţineam o berărie, stăp'ne, în Sherrer. chiar lângă podul de piatră. Cea mai bună bere la sud de Gât, toată lumea spunea asta, vă cer iertare, stăp'ne. Am pierdut acum totul, la fel ca ceilalţi, stăp'ne. Au venit şi au băut cât au putut, iar restul l-au risipit pe jos, înainte de a-mi da foc la acoperiş. Şi mi-ar fi risipit şi sângele, dacă m-ar fi prins.

— Ne-au ars tot, spuse un ţăran de lângă el. Au venit călare, la lăsarea întunericului, dinspre sud, şi au pus foc lanurilor şi caselor, omorând pe cine a încercat să-i oprească. Nu erau briganzi, stăpâne. Nu aveau de gând să ne fure animalele, mi-au hăcuit vaca de lapte acolo unde stătea şi au lăsat-o pradă muştelor şi ciorilor.

— Mie mi-au doborât calfa, spuse un bărbat îndesat, cu muşchi de fierar şi un bandaj în jurul capului. Îmbrăcase cele mai bune haine ale lui ca să vină la curte, însă pantalonii îi erau peticiţi, iar mantia era murdară de pe drum şi prăfuită. L-au hăituit încoace şi-ncolo peste câmpuri, împungându-l cu lăncile de parcă era vânat, iar ei râdeau şi băiatul se împiedica şi urla, până când unul l-a străpuns direct.