Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Bine făcut, zise Tyrion. Cât eşti tu de căzătură, dar, fără nici o discuţie, eşti folositor, iar cu sabia în mână eşti aproape la fel de bun ca fratele meu, Jaime. Ce vrei, Bronn? Aur? Pământ? Femei? Ai grijă să rămân în viaţă şi le vei avea.

Bronn suflă cu grijă spre foc, iar flăcările se înălţară mai mult.

— Şi dacă mori?

— Păi, atunci o să mă jelească cineva ale cărui păreri de rău vor fi cât se poate de sincere, spuse Tyrion rânjind. Aurul se termină odată cu mine.

Focul ardea vioi. Bronn se ridică, îşi băgă cremenea înapoi la brâu şi-i azvârli lui Tyrion pumnalul.

— Mi se pare destul de cinstit aşa, rosti el. Atunci, sabia mea este a ta… Însă să nu te aştepţi să mă las într-un genunchi şi să te domnesc de fiecare dată când ţi se năzare ţie. Eu nu sunt linguşitorul nimănui.

— Dar nici prietenul nimănui, spuse Tyrion. Nu am nici o îndoială că m-ai trăda la fel de repede ca pe Lady Stark, dacă ai obţine un câştig din asta. Dacă va veni turn când vei fi tentat să mă vinzi, aminteşte-ţi asta, Bronn: pot să fac oricând o contraofertă, indiferent cât de mare. Îmi place să trăiesc. Iar acum, crezi că ai putea ceva pentru cină? Ai grijă de cai, făcu Bronn, scoţând din teacă pumnalul lung pe care-l purta la şold.

O luă printre copaci. O oră mai târziu, caii erau triplaţi şi hrăniţi, focul ardea vesel, iar deasupra flăcărilor se perpelea o halcă de carne de căpriţă, sfârâind.

— Tot ce ne-ar mai trebui acum ar fi un vin bun, ca ledul ăsta să alunece pe gât, zise Tyrion.

— Asta, o femeie şi încă vreo duzină de săbii, răspunse Bronn. Şedea lângă foc cu picioarele încrucişate, frecând tăişul sabiei sale cu o tocilă unsă. Scrâşnetul de oţel scos la fiecare mişcare avea ciudata calitate de a oferi siguranţă. În curând se va face beznă, aminti mercenarul. Eu iau primul schimb de gardă… spre binele nostru. Ar putea fi chiar mai bine dacă i-am lăsa să ne gâtuie în somn.

— Oh, îmi închipui că vor fi aici înainte să ne apuce somnul.

Mirosul cărnii fripte îl făcea să-i lase gura apă. Bronn îl privi peste foc.

— Cred că ai tu un plan, spuse el sec.

— Nădăjduiesc şi eu, făcu Tyrion. Încă o aruncare de zaruri.

— Miza fiind vieţile noastre? Tyrion dădu din umeri.

— Ce altă alegere mai avem? Se aplecă spre foc şi tăie o felie de carne de ied. Ahhhh, oftă el încântat, pe când mesteca. Unsoarea i se scurgea pe bărbie. E puţin mai tare decât aş fi vrut, şi-i lipsesc mirodeniile, dar nu mă plâng. Dacă aş fi acum tot la Eyrie, aş dansa la marginea prăpastiei în speranţa că aş primi nişte fasole fiartă.

— Şi totuşi, i-ai dat temnicerului o pungă cu aur, comentă Bronn.

— Un Lannister îşi plăteşte întotdeauna datoriile.

Lui Mord abia dacă-i venise să creadă când Tyrion îi aruncase punga de piele. Ochii temnicerului se măriseră devenind ca nişte ouă fierte când trăsese de şnurul care strângea punga şi dăduse cu ochii de strălucirea aurului.

— Am păstrat argintul, îi spusese Tyrion cu un zâmbet parşiv, însă ţi-am promis aurul, şi iată-l. Era mai mult decât putea spera unul de teapa lui Mord să agonisească într-o viaţă întreagă de chinuire a prizonierilor. Şi aminteşte-ţi ce am spus, ăsta-i numai începutul. Dacă te plictiseşti vreodată s-o slujeşti pe Lady Arryn, prezintă-te la Casterly Rock şi-ţi plătesc şi restul datoriei.

În timp ce dragonii de aur i se risipeau printre degete, Mord căzuse în genunchi şi promisese că va face întocmai.

Bronn îşi trase pumnalul şi scoase carnea din foc. Începu să taie de pe os bucăţi mari de carne friptă în timp ce Tyrion scobi doi codri de pâine uscată, pregătindu-i în loc de farfurii.

— Iar dacă ajungem la râu, ce ai să faci apoi? întrebă mercenarul tăind carnea.

— Oh, o târfă, un pat cu saltele de puf şi o butelcă de vin, pentru început. Tyrion ridică pâinea sa, iar Bronn i-o umplu cu carne. Apoi mă duc la Casterly Rock sau la Debarcaderul Regelui şi cred că voi vrea să primesc nişte răspunsuri în legătură cu un anumit pumnal. Mercenarul muscă şi înghiţi carnea.

— Deci ce mi-ai spus era adevărat? N-a fost acela pumnalul tău?

Tyrion zâmbi subţire.

— Ţi se pare că sunt mincinos?

Cam pe când pântecele li se umpluseră, stelele urcaseră pe cer şi luna se ridicase deasupra munţilor, Tyrion îşi întinse pe pământ mantia de blană şi se culcă, punându-şi şaua în loc de pernă.

— Amicii noştri se lasă aşteptaţi.

— Dacă aş fi în locul lor, m-aş teme de o capcană, zise Bronn. De ce ar fi totul aşa de la îndemână, decât ca să-i momească?

Tyrion chicoti.

— Atunci ar trebui să ne punem pe cântat şi vor fugi îngroziţi. Începu să fluiere o melodie.

— Eşti nebun, piticule, spuse Bronn pe când îşi curăţa cu pumnalul murdăria de sub unghii.