Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Broască, din Rondul de Noapte!

Urlând că un frate în negru avea nevoie de un cal, Pyp sări pe umerii lui Grenn şi căzură amândoi la pământ, rostogolindu-se şi înghiontindu-se şi huiduind. Dareon se repezi în armurărie şi se întoarse cu un burduf cu vin roşu, aspru. Pe când îşi treceau vinul din mână în mână, rânjind ca nişte smintiţi, Jon îl observă pe Samwell Tarly stând singur lângă un copac vestejit, într-un colt al curţii. Îi oferi şi lui burduful.

— Vrei o înghiţitură de vin? Sam scutură din cap.

— Nu mulţumesc, Jon.

— Te simţi bine?

— Foarte bine, într-adevăr, minţi băiatul cel gras. . Sunt atât de fericit pentru voi toţi! Chipul său rotofei tremură într-un zâmbet forţat. Vei fi Prim-Cercetaş într-o bună zi, aşa cum a fost şi unchiul tău.

— Cum este, îl corectă Jon.

Nu putea accepta că Benjen Stark era mort. Înainte să poată spune altceva, Halder răcni:

— Ia te uită, plănuiaţi să beţi singuri tot vinul?

Pyp îi smulse burduful din mână şi se îndepărtă dansând şi râzând. Când Grenn îl apucă de braţ, Pyp strânse burduful şi un jet de vin îl udă pe Jon pe faţă. Halder grohăi în semn de protest la vederea risipei de vin ales. Jon se scutură şi se zbătu. Matthar şi Jeren se căţărară pe zid şi începură să arunce în ei cu bulgări de zăpadă.

Când reuşi să se elibereze, cu zăpadă în păr şi Urme de vin pe tunică, Samwell Tarly dispăruse.

În noaptea aceea, Hobb Trei-Degete le găti ceva deosebit pentru a marca evenimentul. Când Jon îşi făcu apariţia în sala de mese, Lordul Administrator însuşi îl conduse la banca de lângă foc. Bărbaţii mai vârstnici îl bătură pe braţ în trecere. Cei opt fraţi în devenire se ospătară cu coaste de miel, coapte într-o crustă de usturoi şi ierburi, garnisite cu firişoare de mentă şi napi galbeni, înotând în unt.

— De la masa Lordului Comandant, le spuse Bowen Marsh.

Mai aveau şi salată de spanac şi boabe de năut şi cartofi noi, iar după aceea, castroane cu mure la gheaţă şi frişcă.

— Crezi că ne vor ţine împreună? se întrebă Pyp, pe când înfulecau fericiţi.

Broscoiul se strâmbă.

— Sper că nu. Eu unul, m-am săturat să-ţi tot văd urechile.

— Ho, făcu Pyp. Ia ascultaţi, râde ciob de oală spartă. Tu ai să ajungi sigur cercetaş, Broscoiule. Vor să te ţină cât mai departe de castel. Iar dacă atacă Mance Rayder, ridică-ţi viziera şi arată-ţi faţa, că o să fugă mâncând pământul.

Toată lumea râse, cu excepţia lui Grenn.

— Eu chiar sper că sunt cercetaş.

— Tu şi toţi ceilalţi, spuse Matthar. Orice bărbat care s-a îmbrăcat în negru a păşit pe Zid, toţi cei care s-au împlătoşat l-au apărat, aşa cum era de aşteptat, însă numai cercetaşii au fost luptători adevăraţi din inima Rondului de Noapte. Ei au fost cei care îndrăzneau să sc avânte dincolo de Zid, să năvălească prin pădurea bântuită şi să urce pe culmile îngheţate ale muntelui, la vest de Turnul Umbrei, luptând cu sălbăticiunile şi uriaşii, cu monstruoşii urşi de zăpadă.

— Nu toţi, zise Halder. Pentru mine, constructorii contează. La ce sunt buni cercetaşii dacă Zidul cade?

Breasla constructorilor trimisese zidari şi tâmplari pentru repararea fortăreţelor şi turnurilor, mineri să sape tunele şi să sfarme piatră pentru drumuri, tăietori tic lemne să cureţe vegetaţia, ori de câte ori pădurea se apropia prea mult de Zid. Se spunea că, o dată, tăiaseră blocuri imense de gheaţă din lacurile îngheţate, aflate în inima pădurii bântuite, trăgându-le spre sud pe sănii, astfel ca Zidul să fie înălţat şi mai mult. Acele zile fuseseră cu secole în urmă, iar acum, tot ce mai puteau face era să străbată zidul de la Rondul de Est spre Turnul Umbrei, căutând crăpături sau semne de topire şi să facă ce reparaţii reuşeau.

— Bătrânul Urs nu-i prost, remarcă Dareon. Eşti clar un constructor, iar Jon este cu siguranţă un cercetaş. E cel mai bun spadasin dintre noi şi cel mai bun călăreţ, iar unchiul său a fost Primul înainte de…

Vocea-i pieri intimidată, când îşi dădu seama că aproape că-l luase gura pe dinainte.

— Benjen Stark este încă Primul Cercetaş, îi spuse Jon Snow, jucându-se cu un castron cu mure.

Ceilalţi poate că abandonaseră orice speranţă că unchiul său s-ar mai putea întoarce teafăr, însă nu şi el împinse murele la o parte, deşi abia se atinsese de ele, ridicându-se de pe bancă.

— Nu le mai mănânci? întrebă Broscoiul. Sunt ale tale. Jon aproape că nici nu se atinsese de ospăţul măreţ oferit de Hobb. N-aş mai putea înghiţi nici o îmbucătură.

Îşi luă mantia din cârligul de lângă uşă şi-şi căută de drum afară. Pyp îl urmă.

— Jon, ce-i cu tine?

— Sam, replică el. Nu a fost la masă în seara asta.