Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nu ne poţi face nimic, uriaşe el. Nimeni nu ne poate atinge aici. Spune-i, mamă, spune-i că nu ne poate face nimic aici.

Obrazul băiatului începuse să se zbată.

— Eyrie este inexpugnabil, declară calmă Lysa Arryn. Îl trase lângă ea pe fiul său, ţinându-l în îmbrăţişarea protectoare a braţelor ei albe şi grăsulii. Pezevenghiul încearcă să ne sperie, scumpul meu. Lannisterii sunt toţi nişte mincinoşi. Nimeni nu se atinge de dragul meu băiat.

Era cât se poate de adevărat; avea, fără îndoială, dreptate. Când văzuse cât îi trebuise ca să ajungă până aici, Tyrion îşi putuse imagina foarte bine ce-ar fi fost pentru un cavaler să facă drumul până sus, luptând în armură, în vreme ce de deasupra curgeau valuri de săgeţi şi bolovani, iar duşmanul i se împotrivea la fiecare pas. Nici măcar coşmar nu era un cuvânt potrivit pentru a descrie asta. Nu era de mirare că Eyrie nu fusese cucerit niciodată.

Cu toate acestea, Tyrion nu izbutise să-ţi ţină gura.

— Nu e inexpugnabil, făcuse el, ci mai degrabă incomod.

Tânărul Robert arătase în jos, cu mâna tremurândă.

— Eşti un mincinos! Mamă, vreau să-l văd zburând. Doi străjeri cu mantii azurii îl apucaseră pe Tyrion de mâini, ridicându-l de la podea. Numai zeii ştiau ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi fost Catelyn Stark de faţă.

— Soră, strigase ea de unde stătea, la picioarele tronurilor. Te implor să-ţi aminteşti că acest om este prizonierul meu. Iar eu nu vreau să i se facă nici un rău.

Lysa Arryn privise o clipă cu răceală spre sora ei, apoi se ridicase şi coborâse spre Tyrion, robele ei lungi unduindu-i-se în urmă. Pentru o clipă, el se temuse că-l va lovi, dar în loc de asta, ea ordonase străjerilor să-i dea drumul. Oamenii ei îl lăsaseră brusc la podea, iar picioarele i se tăiaseră sub el. Căzu.

Fără îndoială că oferise un spectacol de pomină pe când se chinuise să se ridice în genunchi, doar pentru a simţi cum piciorul drept îi era cuprins de spasme, lucru care-l făcuse să cadă din nou. În Sala Mare a Arrynilor bubuiră hohote de râs.

— Micul oaspete al surorii mele este prea obosit ca să stea în picioare, anunţase Lady Lysa. Ser Vardis, duceţi-l jos, în temniţă. O perioadă de odihnă într-una dintre celulele noastre cereşti îi va face foarte bine.

Străjerii îl smuciseră în sus, ridicându-l. Tyrion Lannister se clătinase între ei, păşind nesigur, cu faţa roşie de ruşine.

— Nu voi uita toate astea, le spusese el tuturor pe când îl duceau afară.

Şi nu uitase, nicidecum. La început se consolase cu gândul că prizonieratul său nu putea dura mult. Lysa Arryn voia să-l umilească, asta era tot. Va trimite după el din nou, cât de curând. Dacă nu ea, atunci Catelyn Stark va vrea să-l interogheze. De data asta, avea intenţia de a-şi păzi limba mai cu grijă. Nu ar fi îndrăznit să-l ucidă pe loc; era, totuşi, un Lannister de Casterly Rock, iar dacă-i vărsau sângele, ar fi însemnat război. Sau cel puţin aşa îşi spunea el.

Acum nu mai era chiar sigur. Poate că duşmanii lui voiau să-l lase să putrezească aici, dar se temea că nu ar fi avut puterea de a putrezi multă vreme. Era tot mai slăbit, cu fiecare zi, şi era doar o chestiune de timp până ce îmbrâncelile şi loviturile lui Mord i-ar fi provocat răni serioase, asta dacă nu cumva temnicerul l-ar fi lăsat să moară de foame mai întâi. Încă vreo câteva nopţi de foame şi frig şi albastrul va începe să-l cheme şi pe el.

Se întrebase ce se întâmpla dincolo de zidurile celulei sale, aşa cum erau ele. Lordul Tywin trimisese, fără îndoială, călăreţi imediat ce vestea ajunsese la el. Jaime s-ar putea să conducă o armată întreagă prin defileele Munţilor Lunii, chiar în clipa asta… dacă nu cumva o luase spre nord, împotriva castelului Winterfell. Dar oare bănuia cineva din afara Văii unde-l dusese Catelyn Stark? Se întreba ce va face Cersei când îi va ajunge vestea la urechi. Regele ar fi putut ordona eliberarea lui, dar asculta Robert de regina lui şi de Mână? Tyrion nu-şi făcea nici un fel de iluzii în privinţa dragostei regelui pentru sora lui.

Dacă Cersei îşi păstrase acelaşi spirit, ar insista ca regele însuşi să-l judece pe Tyrion. Nici chiar Ned Stark nu ar putea obiecta la asta, nu fără a terfeli onoarea unui rege. Iar Tyrion ar fi chiar încântat să-şi încerce norocul la o judecată. Indiferent ce crime i s-ar fi pus în seamă, Casa Stark nu avea nici o dovadă pentru ceva, din câte-şi putuse el da seama. Să-i lase să-şi prezinte plângerile înaintea Tronului de Fier şi a lorzilor domeniului. Va fi sfârşitul lor. Dacă Cersei era destul de isteaţă ca să priceapă asta…

Tyrion Lannister oftă. Surorii sale nu-i lipsea o anume viclenie, însă mândria o orbea. Va vedea insulta în asta, dar nu şi posibilităţile. Iar Jaime era chiar şi mai rău, repezit, încăpăţânat şi iute la mânie. Fratele lui nu desfăcea niciodată un nod când îl putea tăia în două cu sabia.

Se întrebă care dintre ei trimisese unealta ucigaşă să-l amuţească pe veci pe băiatul Stark şi dacă puseseră la cale moartea Lordului Arryn. Dacă bătrâna Mână fusese ucisă, fusese ceva foarte dibaci şi subtil. Bărbaţii de vârsta lui mureau adesea de pe urma vreunei boli năprasnice. Spre deosebire de asta, trimiterea la Brandon Stark a unui prostănac înarmat cu un pumnal furat i se păru de o stângăcie incredibilă. Şi nici nu era atât de ciudat, dacă se gândea la asta…