Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

În acel moment, Bran văzu totul. Vară o sfârteca pe Hali, trăgând şerpi lucioşi şi albaştri din burta ei. Ochii ei erau mari şi holbaţi. Bran nu putea spune dacă mai trăia sau nu. Bărbatul cu barba cenuşie şi cel cu securea zăceau nemişcaţi, însă Osha era în genunchi, târându-se spre suliţa ei căzută. Vântul Cenuşiu lipăi spre ea, cu apa picurând de pe el.

— Cheamă-l, strigă uriaşul. Cheamă-i pe amândoi, ori băiatul olog va muri acum!

— Vânt Cenuşiu, Vară, la mine! zise Robb.

Lupii străvechi se opriră şi îşi întoarseră capetele. Vântul Cenuşiu alergă înapoi spre Robb. Vară rămase pe loc, cu ochii pe Bran şi pe omul de lângă el. Mârâi. Nasul îi era umed şi roşu, iar ochii-i ardeau.

Osha se folosi de capătul suliţei pentru a se ridica în picioare. Sângele-i curgea din rana de pe partea de sus a braţului, acolo unde o tăiase Robb. Bran putea vedea transpiraţia curgând pe faţa uriaşului. Îşi dădu seama că Stiv era la fel de speriat ca el.

— Starkii, mormăi bărbatul, ticăloşii de Stark. Apoi ridică glasul. Osha, omoară lupii şi ia sabia.

— Omoară-i singur, răspunse ea. Eu nu mă apropii de monştrii ăştia. ^'

Preţ de o clipă, Stiv rămase descumpănit. Mâna-i tremura; Bran simţi un fir de sânge acolo unde cuţitul îi apăsa gâtul. Duhoarea bărbatului îi umplea nările; duhnea a frică.

— Tu, i se adresă el lui Robb. Ai vreun nume?

— Sunt Robb Stark, moştenitorul Winterfellului.

— Ăsta-i fratele tău?

— Da.

— Dacă vrei să mai trăiască, să faci ce-ţi spun eu. Descălecă.

Robb ezită un moment. Apoi încet, deliberat, descălecă ţinând sabia în mână.

— Acum, ucide lupii. Robb nu se clinti.

— Fă-o. Lupii, sau băiatul.

— Nu! ţipă Bran.

Dacă Robb ar fi făcut ce i se cerea, Stiv i-ar fi ucis, oricum, pe amândoi, odată ce lupii străvechi ar fi fost morţi. Bărbatul pleşuv îl apucă de păr cu mâna liberă şi-l răsuci cu cruzime, până ce Bran începu să scâncească de durere.

— Ţine-ţi gura, ologule, auzi? Îi răsuci părul şi mai tare. Mă auzi?

Din pădurea din spatele lor se auzi un sunet surd. Stiv scoase un icnet scurt când un băţ de jumătate de cot, cu ţepi, îi explodă dintr-odată în piept. Săgeata era de un roşu strălucitor şi fusese vopsită cu sânge.

Pumnalul căzu de lângă gâtul lui Bran. Uriaşul se clătină şi se prăbuşi cu faţa în jos, în apele pârâului. Săgeata se frânse sub el. Bran privi cum viaţa i se scurgea în unde.

Osha se uită în jur când soldaţii din garda lordului Stark se iviră de sub copaci, cu armele în mâini. Aruncă suliţa.

— Milă, stăpâne, se rugă ea de Robb.

Soldaţii aveau o expresie ciudată pe faţă, pe când cercetară scena măcelului. Priviră lupii nesiguri, iar când Vară reveni la hoitul lui Hali, să înfulece, Joseth scăpă cuţitul şi alergă în tufişuri, vomitând. Chiar şi Maester Luwin părea şocat când ieşi de după un copac, dar numai pentru o clipă. Apoi scutură din cap şi traversă apele, venind lângă Bran.

— Eşti rănit?

— M-a tăiat la picior, zise el, dar nu am simţit nimic. Când Maester Luwin îngenunche ca să-i examineze rana, Bran întoarse capul. Theon Greyjoy stătea lângă un copac, cu arcul în mână. Zâmbea. Întotdeauna zâmbea. Pe pământul moale de la picioarele sale erau înfipte şase săgeţi, dar nu fusese nevoie decât de una.

— Un duşman mort are frumuseţea lui, anunţă el.

— Jon spunea întotdeauna că eşti un dobitoc, Greyjoy, făcu Robb ridicând glasul. Ar trebui să te leg în fiare, în curte, şi să-l las pe Bran să exerseze pe tine tragerea cu arcul.

— Ar trebui să-mi mulţumeşti pentru că i-am salvat viaţa fratelui tău.

— Ce-ar fi fost dacă ratai ţinta? zise Robb. Ce s-ar fi întâmplat dacă îl răneai doar? Dacă-i făceai mâna să zvâcnească sau dacă l-ai fi lovit pe Bran? Nu ştiai dacă purta sau nu pieptar, nu i-ai putut vedea decât mantia. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu fratele meu? Te-ai gândit vreo clipă la asta, Greyjoy?

Zâmbetul lui Theon pieri. Înălţă mohorât din umeri şi începu să-şi adune săgeţile de jos, una câte una. Robb se uită spre străjerii săi.

— Voi unde aţi fost? îi întrebă. Eram sigur că sunteţi foarte aproape, în spatele nostru.

Oamenii schimbară priviri nefericite.

— Vă urmam, stăpâne, zise Quent, cel mai tânăr dintre ei, cu o barbă ca un puf moale, castaniu. Dar l-am aşteptat pe Maester Luwin, să vină din urmă pe catârul său, vă cerem iertare, iar apoi, ei bine, după cum s-a nimerit…

Aruncă o ocheadă spre Theon şi apoi se uită în altă parte, tulburat.

— Luasem urma unui curcan, explică Theon, iritat de întrebare. De unde era să ştiu că l-ai lăsat pe băiat singur?