Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— E fasole, spuse Mord. Uite.

Întinse farfuria. Tyrion oftă. Temnicerul era un monument de prostie, cu dinţi maronii, putrezi, şi ochi mici, întunecaţi. Partea stângă a feţei sale era stâlcită de o cicatrice, acolo unde o secure îi tăiase urechea şi o parte din obraz. Pe cât era de urât, pe atât era de previzibil, însă Tyrion era cu adevărat flămând. Se întinse spre farfurie.

Mord o trase înapoi, rânjind.

— E aici, zise, ţinând-o departe de atingerea lui Tyrion. Piticul se ridică ţeapăn în picioare; îl dureau toate încheieturile.

— Trebuie să jucăm această prostie la fiecare masă? Făcu o nouă încercare de a ajunge la fasole.

Mord sări îndărăt, rânjind cu dinţii lui putrezi.

— Aici, piticanie. Întinse farfuria la o lungime de braţ, afară, acolo unde se termina celula şi începea văzduhul. Nu vrei să mănânci? Aici. Vino aici.

Mâinile lui Tyrion erau prea scurte ca să ajungă la farfurie şi nu avea de gând să se apropie de margine. N-ar fi trebuit decât ca Mord să-l îmbrâncească uşor cu burdihanul lui alb şi Tyrion ar fi sfârşit ca o împroşcătură roşiatică pe pietrele de la Cer, aşa cum păţiseră şi alţi prizonieri la Eyrie de-a lungul secolelor.

— Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-e deloc foame, declară el, retrăgându-se într-un colţ al celulei.

Mord mârâi şi-şi desfăcu degetele groase. Vântul înşfacă farfuria întorcând-o pe dos, în cădere. Câteva boabe de fasole fură aruncate înapoi spre ei în timp ce restul dispăru. Temnicerul începu să râdă, burdihanul cutremurându-i-se ca un castron cu budincă. Tyrion simţi un val de furie.

— Fiu de fund plin de vărsat, îl repezi el, sper să crapi de cufureală cu sânge.

Pentru asta, Mord îi dădu un şut zdravăn, înfigându-şi cizma cu vârf oţelit între coastele lui Tyrion.

— Îmi retrag cuvintele! icni el, încovrigându-se peste paie.

— Te omor cu mana mea, jur! Uşa grea, prinsă în benzi de oţel, se trânti închizându-se. Tyrion auzi zdrăngănitul cheilor.

Pentru un om de statura lui, fusese pedepsit cu o gură periculos de afurisită, se gândi el, târându-se înapoi în colţul a ceea ce Arrynii numeau, în bătaie de joc, temniţa lor. Se încovrigă sub pătura subţire care constituia singurul lui aşternut, holbându-se la strălucirea cerului albastru, gol, şi la munţii îndepărtaţi care păreau că nu se mai termină, dorindu-şi să aibă cu el mantia din blană pe care o câştigase de la Marillion, la zaruri, după ce menestrelul o furase de pe cadavrul şefului briganzilor. Blana mirosea a sânge şi a mucegai, dar era groasă, călduroasă. Mord i-o luase în clipa în care dăduse cu ochii de ea.

Vântul trăgea de pătura lui în rafale, ca nişte gheare ascuţite. Celula era jalnic de mică, chiar şi pentru un pitic. Nici doi metri lungime, iar acolo unde ar fi trebuit să fie un perete, acolo unde ar fi fost un perete într-o temniţă adevărată, podeaua se termina brusc şi începea cerul. Avea aer curat şi lumină din belşug, iar noaptea vedea stelele şi luna, însă Tyrion ar fi dat toate astea, într-o clipă, pe cea mai rece şi mai întunecată gaură din măruntaiele fortăreţei Casterly Rock.

— Ai să zbori, îi promisese Mord când îl azvârlise în celulă. Douăzeci de zile, poate treizeci. Apoi ai să zbori.

Arrynii aveau singura temniţă din regat din care prizonierii puteau scăpa după voia lor. În prima zi, după ce-şi făcuse curaj timp de câteva ore, Tyrion se aşezase pe burtă la marginea celulei, scoţându-şi capul cât putea de mult, şi privise în jos. Cerul era la două sute de metri mai jos, iar intre ei nu exista decât văzduhul. Dacă-şi lungea gâtul, putea vedea celelalte celule la dreapta şi la stânga şi deasupra. Era ca o albină într-un fagure, iar cineva-i smulsese aripile.

În celulă era rece, iar vântul urla zi şi noapte, şi ce era mai rău, podeaua era înclinată. Chiar dacă foarte uşor, era destul. Se temea să închidă ochii, de frică să nu se rostogolească în somn şi să se trezească, în plină teroare, în timp ce aluneca dincolo de margine. Nici nu era de mirare că această celulă îi înnebunea pe oameni.

Să mă salveze zeii, scrisese pe zid unul dintre locatarii dinaintea lui folosind ceea ce suspecta că fusese sânge, albastrul mă cheamă. Prima dată,. Tyrion se întrebase cine fusese şi ce se întâmplase cu el; mai târziu, decisese că ar fi mai bine să nici nu ştie.

Dacă şi-ar fi ţinut gura…

Mizerabilul acela de băiat începuse totul, privind de sus la el, de pe un tron din lemn sculptat, sub flamurile cu luna şi şoimul Casei Arryn. Tyrion Lannister fusese privit de sus întreaga sa viaţă, dar foarte rar de un băiat de şase ani cu ochi urduroşi, care avea nevoie de perne mari sub el ca să se ajungă la înălţimea unui bărbat.

— El este omul cel rău? întrebase băiatul strângându-şi păpuşa.