Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

În vis, prietenii lui călăreau alături de el, aşa cum făcuseră şi în viaţă. Mândrul Martyn Cassel, tatăl lui Jory; credinciosul Theo Wulf; Ethan Glover, care fusese scutierul lui Brandon; Ser Mark Ryswell, cu vorba moale şi inima mare; omul lacurilor, Howland Reed; Lordul Dustin, pe măreţul său armăsar roşcat. Ned le ştiuse chipurile, tot aşa cum şi-l ştiuse, cândva, pe al lui, însă anii se adăpau din amintirile omului, chiar şi ale celor pe care jurase că nu-i va uita niciodată. În vis, erau, doar ca nişte umbre, arătări cenuşii, călare pe cai întrupaţi din ceţuri.

Erau şapte contra trei. În vis, precum fusese şi în realitate. Însă cei trei nu erau ca oricine. Aşteptau în faţa turnului rotund, cu munţii Dorne, roşii, în spatele lor, şi mantiile albe fâlfâind în vânt. Iar acum nu mai erau umbre; chipurile lor străluceau clar, chiar şi acum. Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii, avea un zâmbet pe buze. Mânerul marii săbii a Zorilor se iţea peste umărul lui drept. Ser Oswell Whent era într-un genunchi, ascuţindu-şi sabia pe o tocilă. Pe coiful său alb îşi întinsese aripile liliacul negru al Casei sale. Între ei stătea aprigul şi bătrânul Ser Gerold Hightower, Taurul Alb, Lordul Comandant al Gărzii Regelui.

— V-am căutat pe Trident, le spuse Ned.

— Nu eram acolo, răspunse Ser Gerold.

— Pentru Uzurpator ar fi fost o nenorocire, dacă am fi fost acolo, făcu Ser Oswell.

— Când a căzut Debarcaderul Regelui, Ser Jaime l-a ucis pe regele vostru cu o sabie aurită, iar eu m-am întrebat unde eraţi.

— Departe, spuse Ser Gerold, altfel Aerys ar sta acum pe Tronul de Fier, iar făţarnicul nostru frate ar arde în cele şapte iaduri.

— Am venit la Capătul Furtunii să ridic asediul, le spuse Ned, iar Lorzii Tyrell şi Redwyne şi-au coborât steagurile, şi toţi cavalerii lor au îngenuncheat pentru a ne jura credinţă. Eram sigur că veţi fi printre ei.

— Genunchii noştri nu se îndoaie chiar aşa uşor, zise Ser Arthur Dayne.

— Ser Willem Darry a fugit la Piatra Dragonului, cu regina ta şi cu prinţul Viserys. Credeam că v-aţi îmbarcat cu ei.

— Ser Willem este un om bun şi cinstit, zise Ser Oswell.

— Dar nu-i în Garda Regelui, remarcă Ser Gerold.

Garda Regelui nu o ia la fugă.

— Niciodată, nici acum, făcu Ser Arthur. Îşi puse coiful.

— Vom depune un jurământ, explică bătrânul Ser Gerold.

Duhurile i se alăturară, ţinând în mâini săbiile de umbră. Erau şapte contra trei.

— Şi acum începe, zise Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineţii. Scoase sabia Zorilor din teacă şi o ţinu cu ambele mâini. Lama era alburie, ca sticla translucidă, înviorată de lumină.

— Nu, rosti Ned cu tristeţe în glas. Acum se termină. Pe când se ciocniră într-un vălmăşag de oţel şi umbre, o auzi pe Lyanna strigând: Eddard! Un iureş de petale de trandafiri se împrăştie pe cerul însângerat, albastru precum ochii morţii.

— Lord Eddard, strigă din nou Lyanna.

— Îţi promit, şopti el, Lya, îţi promit…

— Lord Eddard, repetă un bărbat în întuneric. Gemând, Eddard Stark deschise ochii. Lumina lunii pătrundea prin ferestrele înalte ale Turnului Mâinii.

— Lord Eddard?

La capătul patului şedea o umbră.

— Cât… cât a trecut? Aşternuturile erau răvăşite, picioarele-i erau sfărâmate şi încorsetate în ghips. Un val de durere surdă îl săgeta prin coaste.

— Şase zile şi şapte nopţi. Era glasul lui Vayon Poole. Administratorul lui îi duse la buze o cupă. Beţi, stăpânul meu.

— Ce?…

— E doar apă. Maester Pycelle a spus că veţi fi însetat. Ned bău. Buzele lui erau uscate şi crăpate. Apa era dulce ca mierea.

— Regele a dat porunci, îi spuse Vayon Poole după ce goli cupa. Vrea să vă vorbească, stăpâne.

— Mâine, zise Ned. Când mă mai întremez.

Nu se putea arăta acum înaintea lui Robert. Visul îl lăsase nevolnic ca un pisoi.

— Stăpâne, spuse Poole, ne-a poruncit să vă trimitem la el în clipa în care deschideţi ochii.

Administratorul îşi făcu de lucru încercând să aprindă o lumânare de lângă pat. Ned înjură în surdină. Robert nu era cunoscut pentru răbdarea sa.

— Spune-i că sunt prea slăbit să vin la el. Dacă doreşte să-mi vorbească, aş fi bucuros să-l primesc aici. Sper să-l trezeşti dintr-un somn zdravăn. Şi adu-l pe… Fusese cât pe ce să spună Jory, însă îşi aminti. Adu-l pe comandantul gărzii mele.

Alyn intră în camera de culcare la câteva momente după ce administratorul primise permisiunea să plece.

— Stăpâne?

— Poole mi-a spus că au trecut şase zile, zise Ned. Trebuie să ştiu cum stăm.

— Regicidul a fugit din oraş, îl lămuri Alyn. Umblă vorba că s-a dus înapoi la Casterly Rock, pentru a i se alătura tatălui său. Povestea despre felul în care Lady Catelyn l-a prins pe Pezevenghi este acum pe toate buzele. Am pus străji suplimentare, dacă asta vă linişteşte.

— Mă linişteşte, îl asigură Ned. Fiicele mele?