Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Bran nu ştia ce să spună. Se simţea de parcă ar fi fost lovit. Jory fusese căpitanul gărzii la Winterfell încă dinainte de a se fi născut el.

— L-au ucis pe Jory? îşi amintea momentele când Jory îl fugărise peste tot, pe acoperişuri. Îl putea vedea mergând prin curte în cămaşa de zale şi platoşă, sau stând la locul său obişnuit, pe banca din Sala Mare, glumind în timp ce mânca. De ce ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Jory?

Robb clătină din cap, cu durerea clar oglindită în ochi.

— Nu ştiu şi… Bran, ăsta nu-i lucrul cel mai rău. Tata a fost prins sub calul lui căzut în timpul luptei. Alyn spune că piciorul i-a fost zdrobit şi… Maester Pycelle i-a dat lapte de mac, dar nu sunt singuri când… când… Tropotul cailor îl făcu să privească pe drum, spre locul în care goneau Theon şi ceilalţi. Ei, îşi va reveni, încheie el. Îşi puse mâna pe mânerul sabiei şi aborda un ton solemn: Bran, îţi promit, indiferent ce se va întâmpla, nu voi lăsa fapta asta nepedepsită.

Ceva din tonul său îl făcu pe Bran şi mai temător.

— Ce o să faci? întrebă el, când Theon îşi struni calul lângă ei.

— Theon crede că ar trebui să ridic flamurile, zise Robb.

— Sânge pentru sânge.

Pentru prima dată, Greyjoy nu mai zâmbea. Faţa sa suptă, întunecată, avea o expresie flămândă, iar peste ochi îi căzuse părul negru.

— Numai lorzii pot ridica flamurile, zise Bran, în timp ce ninsoarea cădea peste tot în jur.

— Dacă tatăl tău moare, rosti Theon, Robb va fi Lord de Winterfell.

— Nu va muri! strigă Bran. Robb îi luă mâna.

— Nu va muri, spuse el calm. Totuşi… onoarea întregului nord se află în mâinile mele acum. Când tatăl nostru şi-a luat rămas-bun de la noi, mi-a spus să fiu tare, pentru tine şi pentru Rickon. Sunt aproape un bărbat în putere, Bran.

El se înfiora.

— Aş vrea să se fi întors mama, spuse el pe un ton jalnic. Se uită împrejur după Maester Luwin; măgarul lui era vizibil la mare distanţă, urcând la trap o creastă. Şi Maester Luwin zice să ridici flamurile?

— Maester este un bătrân sfios, făcu Theon.

— Tata îi asculta întotdeauna sfaturile, îi aminti Bran fratelui său. Şi mama.

— Le ascult şi eu, insistă Robb. Ascult pe toată lumea.

Bucuria pe care o simţise Bran călărind dispăruse, topită precum fulgii de zăpadă pe faţa lui. Nu cu mult timp în urmă, gândul că Robb ar putea ridica flamurile şi că s-ar fi putut duce la război l-ar fi umplut de entuziasm, dar acum simţea doar oroare.

— Ne putem întoarce acum? întrebă el. Mi-e frig. Robb aruncă o privire în jur.

— Trebuie să găsim lupii. Mai poţi să rabzi puţin?

— Pot să merg la fel de mult ca tine.

Maester Luwin îl avertizase să nu lungească deplasarea, de teama rosăturilor provocate de şa, însă Bran n-ar fi recunoscut o slăbiciune în faţa fratelui său. Era deja sătul de modul în care se agitau toţi în jurul lui şi-l întrebau mereu cum se simţea.

— Atunci, să-i vânăm pe vânători, zise Robb.

Unul lângă celălalt, îşi îmboldiră caii dincolo de drumul regelui şi se avântară în Pădurea Lupului. Theon li se aşeză în spate şi-i urmă, vorbind şi glumind cu soldaţii din gardă.

Era bine sub copaci. Bran o strunea pe Dansatoare la mers, ţinându-i frâiele uşor şi privind de jur împrejur pe măsură ce înaintau. Cunoştea pădurea, dar zăcuse atât timp ţintuit la Winterfell, încât i se părea că o vedea pentru prima dată. Nările i se umplură de mirosuri; mireasma tare şi proaspătă a acelor de pin, mirosul reavăn al frunzelor putrede, aromele de mosc sălbatic şi izul focurilor îndepărtate… Surprinse cu privirea o veveriţă neagră, mişcându-se pe crengile acoperite cu zăpadă ale unui stejar, şi se opri să studieze plasa argintie ţesută de o împărăteasă a păianjenilor.

Theon şi ceilalţi rămaseră tot mai în urmă, până ce Bran nu le mai putu auzi glasurile. Din faţă răzbătea un clipocit vag de apă vijelioasă. Se auzi din ce în ce mai tare, până când ajunseră la pârâu. Ochii începură să-l usture de lacrimi.

— Bran? întrebă Robb. Ce-i cu tine? El scutură din cap.

— Mi-am amintit ceva. Jory ne-a adus o dată aici, să pescuim păstrăvi. Tu, eu şi Jon. Îţi aminteşti?

— Îmi amintesc, zise Robb cu voce slabă, încărcată de tristeţe.

— N-am prins nimic atunci, făcu Bran, dar Jon mi-a dat mie peştii lui, pe drumul înapoi spre Winterfell. O să-l mai vedem vreodată pe Jon?