Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— L-am văzut pe unchiul Benjen când a venit regele în vizită, îi aminti Robb. Şi Jon ne va vizita, ai să vezi.

Pârâul curgea de la înălţime, cu apele repezi. Robb descăleca şi-şi conduse calul prin vad. În părţile cele mai adânci, apa-i ajungea până la şold. Îşi priponi calul de un copac, pe partea cealaltă, şi se aventură înapoi după Bran şi Dansatoare. Curentul făcea spume în jurul rocilor şi rădăcinilor, iar Bran putea simţi stropii de apă pe faţă în vreme ce Robb îl conducea. Asta-l făcu să zâmbească. Pentru o clipă, se simţi din nou puternic şi întreg. Se uită în sus, spre copaci, şi se visă căţărându-se pe ei, chiar în vârf, cu întreaga pădure întinzându-se sub el.

Înaintaseră mult în partea cealaltă când auziră un urlet, un vaiet prelung şi crescător, care răzbătea printre copaci ca un vânt rece. Bran îşi ridică fruntea să asculte.

— Vară, spuse el.

Nici nu vorbise bine, că un al doilea urlet se alătură primului.

— Au ucis ceva, zise Robb încălecând din nou. Mai bine mă duc şi-i aduc înapoi. Aşteaptă aici, Theon şi ceilalţi trebuie să sosească imediat.

— Vreau să merg cu tine, zise Bran.

— Îi găsesc mai repede dacă merg singur.

Robb dădu pinteni armăsarului său şi dispăru printre copaci. Odată ce plecă, pădurea păru că se strânge în jurul lui Bran. Ninsoarea cădea şi mai tare acum. Acolo unde atingea pământul se topea, însă peste tot în jurul lui, pe pietre şi rădăcini şi crengi, era o pătură subţire de alb. Pe când aştepta, îşi dădu seama cât de incomod stătea. Nu-şi mai putea simţi picioarele, care atârnau inutile în scări, însă cureaua din jurul pieptului era strânsă şi-l rodea, iar ninsoarea topită îi udase mănuşile şi-i îngheţaseră mâinile. Se întrebă ce-i întârzia atât pe Theon şi Maester Luwin, pe Joseth şi pe ceilalţi.

Când auzi foşnetul frunzelor, trase de frâu ca să o facă pe Dansatoare să se întoarcă, aşteptându-se să-şi vadă prietenii, însă bărbaţii care ieşiră pe malul pârâului îi erau necunoscuţi.

— Ziua bună, spuse el speriat. Dintr-o privire, Bran observă că nu erau nici pădurari, nici ţărani. Îşi dădu brusc seama cât de bogat era îmbrăcat. Tunica sa era nouă, din lână de un cenuşiu-închis, cu nasturi argintii, iar un ac masiv, din argint, îi ţinea pe umeri mantia tivită cu blană. Cizmele şi mănuşile erau căptuşite cu blană.

— Eşti singur, da? zise cel mai înalt dintre ei, un bărbat pleşuv, cu o faţă tăbăcită de vânt. Pierdut prin Pădurea Lupului, bietul băiat.

— Nu m-am pierdut. Lui Bran nu-i plăcea felul tn ‹ * re-l priveau străinii aceştia. Numără patru, dar câini ¡11 toarse capul, mai văzu doi în spatele său. Fratele meu .i plecat de lângă mine doar acum o clipă, iar garda mea va fi aici imediat.

— Garda ta, zici? glăsui un al doilea bărbat. O barba rară şi cenuşie îi acoperea faţa suptă. Şi ce păzesc ei, domnişorule? Acul de argint pe care-l văd pe mantia ta?

— Drăguţ, se auzi o voce de femeie.

Abia dacă arăta ca o femeie; înaltă şi subţire, cu acelaşi chip aspru ca al celorlalţi, cu părul ascuns într-un coif deschis, de forma unui castron. Suliţa pe care o ducea era din stejar negru, cu un vârf din oţel ruginit.

— Ia hai să ne uităm, zise insul masiv şi chel.

Bran îl privi neliniştit. Hainele bărbatului erau murdare, roase până ce aproape că se rupseseră în bucăţi, peticite ici şi colo cu stofă maro şi albastră sau verde-închis, decolorate până la cenuşiu, în afară de mantia care trebuie că fusese, cândva, neagră. Cel cu barba rară şi cenuşie purta şi el zdrenţe negre. Dintr-odată, Bran îşi aminti de fugarul pe care-l decapitase tatăl său în ziua în care găsiseră puii de lup; şi bărbatul acela era îmbrăcat tot în negru, iar tatăl său spusese că era un dezertor din Rondul de Noapte. Nici un bărbat nu este mai periculos, şi-l aminti pe Lordul Eddard spunând. Dezertorul ştie că viaţa sa nu mai valorează nimic dacă este prins, aşa că nu se va da în lături de la nici o crimă, indiferent cât de ticăloasă ori crudă ar fi.

— Acul, băiete, ceru uriaşul şi întinse mâna.

— Vom lua şi calul, spuse altcineva, o femeie mai scundă decât Robb, cu o faţă lată şi plată şi părul galben, lins.

Descăleca, şi încă repede. Un cuţit îi alunecă din mânecă direct în mâna ei, iar tăişul era zimţat ca un fierăstrău. ■

— Nu, replică Bran. Nu pot să…

Bărbatul masiv înşfacă frâul înainte ca Bran să se fi putut gândi să o întoarcă pe Dansatoare şi să pornească în galop.

— Ba poţi, domnişorule… şi o vei face, dacă ştii ce-i bine pentru tine.

— Stiv, uită-te, e legat de şa. Femeia înaltă arătă cu vârful suliţei. Poate că grăieşte adevărat.

— Curele, zici? întrebă Stiv. Trase un pumnal dintr-o teacă de la cingătoare. Există o cale de a rezolva şi cu curelele.

— Eşti olog? întrebă femeia scundă. , '| Bran se aprinse.

— Sunt Brandon Stark de Winterfell şi ar fi mai bine să dai drumul calului, ori o să muriţi cu toţii.

Bărbatul sfrijit, cu faţa năpădită de bărbuţa cenuşie, izbucni în râs.

— Băiatul e un Stark, într-adevăr. Numai un Stark este suficient de prost încât să ameninţe atunci când cineva mai isteţ s-ar milogi.

— Taie-i cocoşelul şi îndeasă-i-l în gură, sugeră scundaca. Asta ar trebui să-l facă să tacă.

— Eşti la fel de proastă pe cât eşti de urâtă, Hali, zise femeia înaltă. Băiatul nu valorează nimic mort, dar viu… Zeii fie blestemaţi, ia gândiţi-vă cât ar da Mance pentru a-l avea prins pe vreunul din sângele lui Benjen Stark!

— Mance fie blestemat, înjură bărbatul uriaş. Vrei să te întorci acolo, Osha? Eşti şi mai proastă. Crezi că arătărilor în alb le-ar păsa dacă ai avea un prizonier? Se întoarse înapoi spre Bran şi-i tăie cureaua din jurul coapselor. Pielea se desprinse cu un oftat.

Lovitura fusese iute şi abilă, tăind adânc. Privind în jos, Bran văzu carnea dezgolită, acolo unde lâna jambierelor fusese tăiată. Începu să-i curgă sânge. Privea cum se lăţea pata roşie, începând să se simtă ameţit, curios de detaşat, fără nici o durere, nici măcar cea mai mică senzaţie. Uriaşul mormăi surprins.

— Lasă fierul jos acum, şi-ţi promit o moarte rapidă şi fără dureri, strigă Robb.

Bran se uită în sus, animat de o speranţă disperată, şi avea toate motivele. Puterea cuvintelor era însă diminuată de felul în care glasul său ceda sub presiune. Era călare, iar hoitul însângerat al unui elan atârna în spatele calului. Ţinea sabia în mâna înmănuşată.

— Fratele, spuse bărbatul cu faţa cenuşie, ţepoasă.

— E unul tare aprig, zise batjocoritoare scundaca. Vrei să lupţi cu noi, băiete?

— Nu fii prost, flăcăule. Eşti singur contra şase. Femeia înaltă, Osha, îşi coborî suliţa. Coboară de pe cal şi aruncă sabia. Îţi vom mulţumi din suflet pentru armăsar şi pentru carne, iar tu şi fratele tău veţi putea pleca.

Robb fluieră. Se auzi un zgomot slab, de paşi uşori şi frunze ude. Tufele căzură în lături, crengile joase ale copacilor îşi cedară zăpada acumulată, iar Vântul Cenuşiu şi Vara ţâşniră din verdeaţă. Vara adulmecă în aer şi mârâi.

— Lupi, icni Hali.

— Lupi străvechi, adăugă Bran. Deşi încă nu crescuseră de-a binelea, erau la fel de mari ca oricare alt lup văzut de el până acum, însă diferenţele erau uşor de observat, dacă ştiai la ce să te uiţi. Maester Luwin şi Farlen, dresorul de câini, îl învăţaseră. Un lup străvechi avea capul mai mare şi picioarele mai lungi, proporţional cu trupul, iar nasul şi maxilarul erau mai pronunţate şi mai subţiri. Aveau ceva sumbru şi înspăimântător, cum stăteau acolo, printre fulgii de zăpadă. Urme de sânge proaspăt pătau botul Vântului Cenuşiu.