Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Asta a fost una ţeapănă de tot, Mord. Temnicerul îi aruncă o privire piezişă, însă, de data asta, Tyrion fu în stare să se ferească. Luă lovitura ştearsă, peste umăr, nimic mai mult.

— Aur, repetă el mergând îndărăt, ca un rac, mai mult aur decât ai putea vedea în toată viaţa ta. Destul cât să-ţi cumperi pământ, femei, cai… Ai putea ajunge şi lord. Lord Mord. Tyrion fu podidit de. un val de sânge şi flegmă, pe care-l scuipă spre cer.

— Nu aur, făcu Mord.

Mă ascultă! se gândi Tyrion.

— M-au uşurat de pungă atunci când m-au prins, dar aurul este tot al meu. Catelyn Stark poate lua pe cineva în captivitate, dar nu se va repezi să-l jefuiască. Asta n-ar fi deloc onorabil. Ajută-mă şi tot aurul va fi al tău.

Cureaua lui Mord plesni, dar fu o lovitură lipsită de vlagă, leşinată, lentă şi dispreţuitoare. Tyrion prinse pielea cu mâna şi o ţinu aşa.

— Nu există nici un risc pentru tine. Tot ce trebuie să faci este să trimiţi un mesaj.

Temnicerul smuci cureaua din strânsoarea lui Tyrion.

— Mesaj, zise el, de parcă nu ar mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Încruntarea îi săpa şanţuri pe frunte.

— M-ai auzit, stăpâne. Doar atât, du cuvintele mele la urechea doamnei. Spune-i… Ce? Ce ar putea-o îmbuna pe Lysa Arryn? Lui Tyrion îi veni brusc inspiraţia… Spune-i că vreau să-mi mărturisesc crimele.

Mord ridică braţul şi Tyrion se chirci în aşteptarea unei noi lovituri, însă temnicerul ezită. Suspiciunea şi lăcomia se războiau în ochii lui. Voia aurul, dar se temea de un vicleşug; avea aerul cuiva care fusese înşelat de nenumărate ori.

— E o minciună, mormăi el sumbru. Piticul mă vicleneşte.

— Am să-ţi las promisiunea în scris, făgădui el.

Unii dintre analfabeţi dispreţuiau meşteşugul scrisului; alţii păreau să nutrească un respect aproape religios pentru cuvântul scris, de parcă ar fi fost vreun soi de vrajă. Din fericire, Mord făcea parte din ultima categorie. Temnicerul coborî cureaua.

— Să scrii de aur. Mult aur.

— Oh, mult aur, îl asigură Tyrion. Punga a fost o nimica toată, prietene. Fratele meu poartă o armură din aur.

De fapt, armura lui Jaime era placată cu oţel, însă acest prostănac nu şi-ar fi putut da seama de diferenţă. Mord răsucea cureaua pe degete cu un aer gânditor, dar în cele din urmă cedă şi plecă după hârtie şi cerneală. După ce scrisoarea fu aşternută, temnicerul se încruntă bănuitor spre ea.

— Acum trimite mesajul, îl îndemnă Tyrion. Dormea, scuturat de frisoane, când veniră să-l ia, târziu, în aceeaşi noapte. Mord deschise uşa, dar păstră tăcerea. Ser Vardis Egen îl trezi pe Tyrion cu vârful cizmei.

— Ridică-te, Pezevenghiule. Stăpâna mea vrea să te vadă.

Tyrion se frecă la ochi şi afişă o grimasă pe care n-o simţea.

— Nici nu-i de mirare că vrea, dar ce te face să crezi că şi eu vreau asta?

Ser Vardis se încruntă. Tyrion şi-l amintea foarte bine din anii pe care-i petrecuse la Debarcaderul Regelui, în calitate de comandant al gărzii. O faţă pătrată, păr argintiu, bine făcut şi fără nici un pic de umor.

— Nu-mi pasă de dorinţele tale. Ridică-te, ori pun eu să te ia de jos.

Tyrion se ridică nesigur în picioare.

— E o noapte rece, făcu el într-o doară, iar în înalta Sală este atât de mult curent! N-aş vrea să răcesc. Mord, dacă eşti atât de bun, adu-mi mantia.

Temnicerul se strâmbă la el, cu o expresie bănuitoare.

— Mantia mea, repetă Tyrion. Blana pe care mi-ai luat-o ca s-o pui la păstrare. Îţi aminteşti, doar.

— Adu-i blestemata aia de mantie, zise Ser Vardis. Mord nu îndrăznea să vocifereze. Îi aruncă lui Tyrion o privire încărcată de promisiunea unei viitoare răzbunări, dar se duse după mantie. Când i-o aranja la gât, Tyrion zâmbi.

— Mulţumirile mele. Mă voi gândi la tine ori de câte ori o voi purta. Trase pe umărul drept faldurile lungi şi simţi căldură pentru prima oară după atâtea zile. Condu-mă, Ser Vardis.

Înalta Sală a Arrynilor era luminată de strălucirea a cincizeci de torţe, arzând în suporturile de pe pereţi. Lady Lysa era înveşmântată în mătăsuri negre, cu blazonul lunii şi şoimului ţesut pe piept din şiraguri de perle. Din moment ce nu părea gata să se alăture Rondului de Noapte, Tyrion nu-şi putu imagina altceva decât că decisese că hainele de doliu erau cele mai potrivite pentru a asculta o mărturisire. Părul ei lung, roşcat, împletit cu dichis, îi cădea pe umărul stâng. Tronul mai înalt de lângă ea era gol; fără îndoială, micul Lord de Eyrie se culcase, tremurând în somn. Tyrion era bucuros măcar pentru asta.