Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

BRAN

Cădea o ninsoare uşoară. Bran putea simţi fulgii pe faţa sa, topindu-se când îi atingeau pielea precum cea mai fină ploaie. Se înălţă pe spinarea calului său, privind cum grilajul de fier era ridicat. Încerca să rămână calm, deşi inima i se zbătea în piept.

— Eşti gata? îl întrebă Robb.

Bran dădu din cap, încercând să nu-şi arate frica. Nu mai ieşise din Winterfell de când căzuse, însă era hotărât să călărească acum la fel de mândru ca orice cavaler.

— Atunci, să-i dăm drumul. Robb dădu pinteni armăsarului său alb-cenuşiu, iar calul trecu pe sub grilajul de fier.

— Du-te, îi şopti Bran iepei sale.

O atinse uşor pe gât, iar mica mânză castanie o luă înainte. Bran îi dăduse numele Dansatoarea. Avea doi ani şi Joseth spunea că era mai deşteaptă decât orice alt cal. O dresaseră special, să răspundă la frâu, la voce şi atingere. Până acum, Bran nu călărise cu ea decât prin curte. Prima dată, Joseth şi Hodor o conduseseră de dârlogi, în vreme ce Bran stătea pe spinarea ei, în şaua mare, pe care i-o concepuse Pezevenghiul, dar în ultimele două săptămâni o călărise singur, mergând la trap în cerc şi tot în cerc, prinzând curaj cu fiecare tur făcut.

Trecură pe sub postul de gardă de la poartă, dincolo de zidurile exterioare. Vară şi Vântul Cenuşiu veneau sărind pe lângă ei, adulmecând. Foarte aproape călărea Theon Greyjoy, cu arcul său lung şi cu o tolbă de săgeţi cu vârful lat; avea de gând să doboare o căprioară, le spusese. Era urmat de patru oameni din gardă, cu cămăşi de zale şi coifuri, şi de Joseth, un grăjdar slab ca un ţâr, pe care Robb îl numise îngrijitor peste cai câtă vreme ce Hodor lipsea. Maester Luwin încheia coloana, călărind pe un măgar. Lui Bran i-ar fi plăcut mai mult dacă el şi Robb ar fi plecat singuri, numai ei doi, însă Hal Mollen nici nu voise să audă de aşa ceva, iar Maester Luwin îl susţinuse. Dacă Bran cădea de pe cal sau se rănea, maesterul era hotărât să fie pe aproape.

Dincolo de castel se întindea o piaţă, dar tarabele sale de lemn erau goale acum. Trecură pe străzile mocirloase ale satului, dincolo de şirurile de case mici, din bârne şi piatră neşlefuită. Mai puţin de una din cinci era locuită, fuioare subţiri de fum se învârtejeau din coşurile lor. Restul caselor se umpleau una câte una, pe măsură ce se făcea mai frig. Când cădea zăpada şi vânturile îngheţate se rostogoleau urlând dinspre nord, zicea Bătrâna Nan, ţăranii îşi părăseau câmpurile lor îngheţate şi avanposturile îndepărtate, îşi încărcau căruţele, şi cătunul de iarnă revenea la viaţă. Bran nu mai văzuse asta niciodată, însă Maester Luwin spunea că ziua se apropia tot mai mult. Sfârşitul verii îndelungate bătea la uşă. Venea iarna.

Câţiva săteni se uitară neliniştiţi spre lupii străvechi când trecură călăreţii, iar unul dintre bărbaţi lăsă lemnele pe care le căra şi dispăru în grabă, cu teamă, însă majoritatea oamenilor din cătun se obişnuiseră cu prezenţa lor. Se lăsară într-un genunchi când dădură cu ochii de băieţi, iar Robb îl salută pe fiecare cu o înclinare regească din cap.

Cum picioarele sale nu puteau să se strângă, mişcarea legănată a calului îl făcu pe Bran să stea nesigur în primele momente, însă şaua sa uriaşă, cu capătul gros şi speteaza ridicată, îl ţinea confortabil, iar curelele de pe piept şi coapse nu-l lăsau să cadă. După o vreme, ritmul mişcării începu să i se pară aproape natural. Teama i se risipi, iar pe faţa sa se deschise un zâmbet neîncrezător.

Două fete care serveau la mese stăteau sub firma Buşteanului Fumegând, berăria locală. Când Theon Greyjoy le strigă, cea mai tânără se înroşi şi-şi acoperi faţa. Theon îşi îmboldi calul ca să ajungă lângă Robb.

— Scumpă Kyra, zise el râzând. Se foieşte ca o nevăstuică în pat, dar spune-i un cuvânt pe stradă şi se înroşeşte toată, ca o fată mare. Ţi-am povestit vreodată de noaptea în care ea şi Bessa…

— Nu acum, când poate auzi şi fratele meu, Theon, îl preveni Robb, aruncând o privire spre Bran.

Bran se uită în altă parte, prefăcându-se că nu auzise nimic, însă putea simţi ochii lui Greyjoy aţintiţi asupra sa. Fără îndoială că zâmbea. Zâmbea foarte mult, de parcă lumea ar fi fost o glumă secretă, pe care numai el era destul de isteţ ca s-o priceapă. Robb părea să-l admire pe Theon şi-i plăcea compania lui, însă Bran nu fusese niciodată încântat de păzitorul tatălui său. Robb se apropie.

— Te descurci bine, Bran.

— Vreau să merg mai repede, răspunse el. Robb zâmbi.

— După cum ţi-e voia.

Îşi îmboldi armăsarul la trap. Lupii goniră după el. Bran pocni tare din frâie, iar Dansatoarea mări pasul. Auzi strigătul lui Greyjoy şi tropotul de copite din urma sa. Mantia i se ridică pe lângă el, fluturând în vânt, iar zăpada părea că e azvârlită în faţă. Robb era la o distanţă bună înaintea lui, uitându-se din când în când peste umăr, să fie sigur că Bran şi ceilalţi îl urmau. Plesni din nou din frâie. Uşoară ca mătasea, Dansatoarea intră în galop. Distanţa se micşoră. Când îl ajunse pe Robb, la marginea pădurii, la trei kilometri depărtare de cătunul de iarnă, îi lăsaseră pe ceilalţi mult în urmă.