Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nu prea mult, zise ea. Nu-i bine. El dădu din cap.

— Vă spun, prinţesă, dacă lorzii din cele Şapte Regate au isteţimea pe care zeii o dăruiesc unei gâşte, nu se va ajunge niciodată la asta. Călăreţii nu au nici un talent pentru asedii. Mă îndoiesc că ar putea cuceri fie şi cel mai nenorocit castel din cele Şapte Regate, dar dacă Robert Baratheon ar fi suficient de prost încât să le ofere o bătălie…

— Dar este? întrebă Dany. Vreau să spun, prost? Ser Jorah chibzui o clipă.

— Robert ar fi trebuit să se fi născut Dothraki, spuse el în cele din urmă. Khal-ul dumneavoastră v-ar putea spune că numai un laş se ascunde în spatele zidurilor de piatră, în loc să se confrunte cu duşmanul cu sabia în mână. Uzurpatorul ar fi de acord cu asta. Este un bărbat puternic, curajos… şi destul de repezit încât să lupte cu o hoardă de Dothraki în câmp deschis. Însă cei din jurul lui, ei bine, cimpoierii lor cântă o altă melodie. Fratele lui, Stannis, Lordul Tywin Lannister, Eddard Stark… Scuipă.

— Îl urăşti pe acest Eddard Stark?

— Mi-a luat tot ce am iubit, numai de dragul braconierilor păduchioşi şi al onoarei sale preţioase, spuse Ser Jorah cu amăreală. Din tonul său, Dany putea vedea că pierderea încă îl mai durea. El schimbă repede subiectul. Uitaţi, anunţă el. Vaes Dothrak. Cetatea stăpânilor de cai.

Khal Drogo şi călăreţii săi de sânge deschideau drumul prin marele bazar al Pieţei Apusului, pe cărările late de dincolo de el. Dany se ţinea aproape pe Argintul ei, uitându-se la ciudăţenia din jur. Vaes Dothrak era unul dintre cele mai mari oraşe, dar şi cel mai mic pe care-l văzuse vreodată. Credea că era de zece ori mai mare decât Pentos, o întindere fără ziduri sau limite, străzile sale largi şi bătute de vânt erau acoperite cu iarbă şi noroi, pline de flori sălbatice. În Oraşele Libere ale Apusului erau turle şi palate, colibe şi poduri şi prăvălii înghesuite una în alta, însă Vaes Dothrak se întindea languros, încălzindu-se sub soarele blând, străvechi, arogant şi pustiu.

Chiar şi clădirile i se păreau ciudate. Văzu pavilioane din piatră cioplită, palate din ierburi împletite, la fel de mari precum castelele, turnuri hodorogite din lemn, piramide în trepte, placate cu marmură, săli lungi, deschise către cer. În locul zidurilor, unele palate erau înconjurate de garduri vii, ţepoase.

— Nu sunt două la fel, zise ea.

— Fratele dumneavoastră a avut, cumva, dreptate, admise Ser Jorah. Dothrakii nu construiesc. Acum o mie de ani, pentru a face o casă, ei săpau o gaură în pământ şi o acopereau cu o împletitură de ierburi. Clădirile pe care le vedeţi au fost construite de sclavii aduşi din ţinuturile jefuite, în stilul obişnuit printre ai lor.

Majoritatea clădirilor, chiar şi cele mai vaste, păreau pustii.

— Unde sunt cei care locuiesc aici? întrebă Dany. Bazarul fusese plin de copii care alergau şi de bărbaţi care strigau, însă prin alte părţi nu văzuse decât câţiva eunuci care-şi vedeau de treburile lor.

— Numai bătrânii din dosh khaleen locuiesc permanent în oraşul sacru, ei şi sclavii şi servitorii lor, o lămuri Ser Jorah. Totuşi, Vaes Dothrak este destul de mare încât să-i primească pe toţi oamenii din fiecare khalasar, dacă toţi khalii se întorc deodată la Mama. Bătrânii au profeţit că, într-o zi, asta se va întâmpla, şi de aceea Vaes Dothrak trebuie să fie gata să-şi îmbrăţişeze toţi copiii.

În cele din urmă, Khal Drogo ceru o oprire lângă Piaţa Răsăritului, unde caravanele din Yi Ti, Asshai şi Tărâmurile Umbrelor veneau să facă negoţ, cu Mama Munţilor înălţându-se deasupra lor. Dany zâmbi când îşi aminti de sclava lui Magister Illyrio şi de poveştile ei despre un palat cu două sute de încăperi şi uşi din aur masiv. „Palatul” era doar o sală cavernoasă, din lemn, pentru ospeţe, pereţii săi din buşteni negeluiţi înălţându-se la doar zece metri, cu un acoperiş de mătase împletită, un vast cort tălăzuit care putea fi ridicat pentru a oferi adăpost împotriva ploilor rare, ori putea fi îndepărtat pentru a se vedea cerul nesfârşit. În jurul sălii erau curţi mari, pline de iarbă, pentru cai, împrejmuite de garduri vii, înalte, de vetre şi sute de case rotunde, din pământ, care se ridicau de la sol ca nişte dealuri în miniatură, acoperite cu iarbă.

O mică armată de sclavi le ieşise în întâmpinare pentru a pregăti sosirea lui Khal Drogo. Pe când fiecare călăreţ cobora din şa, el îşi desfăcu arakh-ul şi i-l dădu unui sclav care aştepta, împreună cu celelalte arme pe care le avea. Nici chiar Khal Drogo nu era scutit de aşa ceva. Ser Jorah îi explicase că era interzis să intri înarmat în Vaes Dothrak sau să verşi sângele unui om liber. Chiar şi khalasarele aflate în război lăsau deoparte orice zâzanie şi împărţeau carnea şi miedul când se aflau sub ochii Mamei Munţilor. În acest loc, bătrânii din dosh khaleen hotărâseră că toţi Dothrakii erau de un sânge, un khalasar, o singură turmă.