Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Unde-i oraşul? întrebă ea pe când trecură pe sub arcul de bronz. Nu se vedeau nici un fel de clădiri, nici oameni, doar iarbă şi un drum străjuit de monumente străvechi, din toate teritoriile asupra cărora năvăliseră Dothrakii de-a lungul veacurilor.

— În faţă, răspunse Ser Jorah. La poalele muntelui.

Dincolo de poarta cu cai, zei decăzuţi şi eroi furaţi se Înălţau de ambele părţi. Zeităţile uitate ale oraşelor moarte îşi înălţau fulgerele lor frânte spre cer, pe când Dany călărea pe Argintul ei la picioarele lor. Regi de piatră priveau în jos, de pe tronurile lor, iar chipurile le erau ciobite şi pătate, chiar şi numele li se pierduse în negura vremurilor. Tinere fecioare mlădioase dansau pe soclurile de marmură, drapate doar în flori, sau turnau aer din urcioarele sfărâmate. Prin iarbă, lângă drum, zăceau monştri: dragoni din metal negru, cu pietre preţioase în loc de ochi, grifoni urlând, manticori cu cozile ţepoase înălţate spre a lovi şi alte fiare ale căror nume nu le cunoştea. Unele dintre statui erau atât de frumoase, încât îi tăiau respiraţia, altele atât de hidoase şi de înspăimântătoare, încât Dany nici nu se putea uita la ele. Acelea, spusese Ser Jorah, mai mult ca sigur că fuseseră aduse de pe Tărâmurile Umbrelor, de dincolo de Asshai.

— Atât de multe, răspunse ea, pe când Argint păşea încet înainte, şi din atâtea ţinuturi!

Viserys era mai puţin impresionat.

— Gunoaiele oraşelor moarte, mârâi el. Avea grijă când vorbea în limba comună, pe care numai câţiva Dothraki o puteau înţelege; cu toate astea, Dany se trezise uitându-se în spate, la oamenii din khas-ul ei, pentru a se asigura că nu fusese auzit. El continuă fără griji: Tot ce ştiu să facă sălbaticii ăştia este să fure lucrurile pe care le-au construit alţii mai buni decât ei… şi să ucidă. Râse. Ştiu cum să ucidă, altfel nici unul nu mi-ar fi de nici un folos.

— Acum sunt poporul meu, zise Dany. N-ar trebui să-i numeşti sălbatici, frate.

— Dragonul vorbeşte după cum îi e voia, răspunse Viserys… În limba comună. Aruncă o privire peste umăr spre Aggo şi Rakharo, care călăreau în urma lor, şi le dărui un zâmbet batjocoritor. Ştii, sălbaticilor le lipseşte înţelepciunea de a pricepe vorbirea oamenilor civilizaţi.

Un monolit acoperit de muşchi se înălţa deasupra drumului, înalt de peste o sută de metri. Viserys îl privi cu ochi plictisiţi.

— Cât timp mai trebuie să ne târâm printre ruinele astea înainte ca Drogo să-mi dea armata? Am început să obosesc aşteptând.

— Prinţesa trebuie să fie prezentată dosh khaleen-ulm…

— Baborniţelor, da, interveni el, şi mai este şi un spectacol de pantomimă pentru prevestirea plodului care-i zace în burtă, mi-ai spus. Dar ce-mi pasă mie? M-am săturat să tot mănânc carne de cal şi mi se întoarce stomacul pe dos de mirosul acestor sălbatici.

Adulmecă în mâneca largă a tunicii sale, unde obişnuia să ţină o punguţă parfumată. Nu-l putea ajuta prea mult. Tunica era murdară. Toate mătăsurile şi lâna grea pe care Viserys le purtase de la plecarea din Pentos erau murdărite de pe drum şi jilave din cauza transpiraţiei.

Ser Jorah Mormont glăsui:

— Piaţa Apuseană va avea hrană mai pe gustul dumneavoastră, înălţimea Voastră. Negustorii din Oraşele Libere vin aici şi-şi vând mărfurile. Khal-ul îşi va onora promisiunea la timpul hotărât de el.

— Ar fi bine s-o facă, zise Viserys mohorât. Mi s-a promis o coroană şi intenţionez s-o obţin. De dragon nu-ţi poţi bate joc.

Trăgând cu ochii la o femeie dezgolită, cu şase sâni şi cap de nevăstuică, Viserys o luă din loc, să o examineze mai îndeaproape. Dany era uşurată, dar neliniştea nu-i trecuse.

— Mă rog ca soarele şi stelele să nu-l lase să aştepte prea mult, îi spuse ea lui Ser Jorah, când fratele ei se îndepărtase suficient de mult încât să n-o mai audă.

Cavalerul se uită neîncrezător spre Viserys.