Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Lady Stark, începu Ser Vardis, plăcerea este pe atât de mare, pe cât este de neaşteptată.

Maester Colemon scutură din cap în semn că era de acord.

— Aşa este, doamna mea, într-adevăr. I-am trimis vorbă surorii dumneavoastră. A lăsat poruncă să fie trezită imediat ce sosiţi.

— Nădăjduiesc că a avut parte de un somn bun noaptea asta, spuse Catelyn, strecurând o anumită nuanţă în tonul ei, care păru însă să treacă neobservată.

Bărbaţii o însoţiră din camera vinciurilor spre o scară în spirală. Eyrie era un castel mic, după standardele marilor Case; şapte turnuri albe şi subţiri, grupate la fel de strâns ca săgeţile în tolbă. Nu avea nevoie de grajduri, nici de ateliere de fierărie sau de coteţe, însă Ned spunea că grânarul era la fel de mare ca acela de la Winterfell, iar turnurile sale puteau adăposti cinci sute de oameni.

Totuşi, lui Catelyn i se părea ciudat de pustiu când îl traversă, sălile din piatră albă răsunând de ecouri, pustii.

Lysa o aştepta singură în sera ei, încă înveşmântată de noapte. Părul ei lung, roşcat, cădea liber pe umerii albi şi pe spate. O slujnică stătea în urma ei, pieptănându-i încâlcelile de peste noapte, însă când intră Catelyn, sora ei se ridică în picioare, zâmbind.

— Cat, zise ea. Oh, Cat, ce bine-mi pare că te văd! Draga mea soră! Traversă încăperea în fugă şi o îmbrăţişa. Ce mult a trecut, murmură Lysa lipită de ea. Oh, foarte, foarte mult.

De fapt, trecuseră cinci ani; cinci ani cruzi pentru Lysa. Îşi puseseră amprenta. Sora ei era cu doi ani mai tânără, însă arăta mai bătrână acum. Mai scundă decât Catelyn, se îngrăşase la trup şi faţa ei era palidă şi umflată. Avea ochii albaştri ai unei Tully, însă ai ei erau spălăciţi şi apoşi, niciodată liniştiţi. Gura mică trăda irascibilitate. Cum o ţinea în braţe, Catelyn îşi aminti de fata zveltă, cu sâni ridicaţi, care aşteptase lângă ea în ziua aceea în septul de la Riverrun. Cât de drăgălaşă şi plină de speranţe fusese! Tot ce mai rămăsese din frumuseţea ei era cascada măreaţă de păr roşcat, des, care-i cădea până la şold.

— Arăţi bine, minţi Catelyn, dar cam… obosită. Sora ei se desprinse din îmbrăţişare.

— Obosită. Da. Oh, da. Apoi păru să-i bage de seamă* şi pe ceilalţi; slujnica ei, Maester Colemon, Ser Vardis. Lăsaţi-ne singure, le spuse ea. Doresc să vorbesc cu sora mea între patru ochi. O luă pe Catelyn de mână pe când ei se retrăgeau…

…dându-r drumul în clipa în care se închise uşa. Catelyn remarcă imediat schimbarea pe faţa ei. Era ca şi cum soarele s-ar fi retras, brusc, în spatele unui nor.

— Ţi-ai pierdut minţile? se răsti Lysa la ea. Să-l aduci aici, fără să ceri permisiunea nimănui, fără măcar să fi prevenit pe cineva şi să ne amesteci în certurile tale cu Lannisterii…

— Certurile mele? Lui Catelyn abia dacă-i venea să creadă ce-i auzeau urechile. În vatră ardea un foc zdravăn, însă în glasul Lysei nu se simţea nici o urmă de căldură. În primul rând, au fost certurile tale, surioară. Tu ai fost cea care mi-a trimis scrisoarea aceea blestemată, tu ai scris că Lannisterii ţi-au ucis soţul.

— Ca să te previn să te ţii departe de ei! N-am vrut niciodată să mă lupt cu ei! Zeilor, Cat, ştii ce ai făcut?

— Mamă? se auzi un glăscior.

Lysa se răsuci, roba grea învârtindu-se în jurul ei. Robert Arryn, Lord de Eyrie, stătea în pragul uşii, strângând în mâini o păpuşă din cârpe zdrenţuite şi privindu-le cu ochii mari. Era un copil dureros de slab, mic pentru vârsta lui şi bolnav mai tot timpul, iar din când în când, îl cuprindeau tremurăturile. Boala scuturăturilor, o numea Maester.

— Am auzit glasuri.

Nici nu era de mirare, se gândi Catelyn; Lysa aproape că ţipase la ea. Totuşi, sora ei păru că suferă.

— Asta-i mătuşa ta, Catelyn, puiule. Sora mea, Lady Stark. Ţi-o aminteşti?

Băiatul privi spre ea fără nici o expresie.

— Cred că da, zise el clipind, deşi nu avea mai mult de un an când îl văzuse Catelyn ultima dată.

Lysa se aşeză lângă foc şi spuse:

— Vino la mama, dulcele meu. Îi netezi hainele de noapte şi-i ciufuli părul fin, castaniu. Nu-i frumos? Şi puternic, pe deasupra, să nu crezi ce se vorbeşte. Jon ştia. Sămânţa este puternică, mi-a spus. Ultimele lui cuvinte. Tot repeta numele lui Robert şi m-a apucat de braţ atât de tare, că mi-a lăsat urme. Spune-le, sămânţa este puternică. Sămânţa lui. Voia ca toată lumea să ştie ce băiat puternic va fi copilul meu.

— Lysa, zise Catelyn, dacă ai dreptate cu Lannisterii, avem cu atât mai multe motive să acţionăm repede. Noi…