Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Apoi se aburcă pe un alt catâr şi ieşiră din nou sub lumina stelelor. Cea de-a doua parte a urcuşului i se părea mai înşelătoare. Cărarea era mai abruptă şi treptele mai uzate, iar din loc în loc, erau acoperite cu pietriş şi bucăţi de stâncă. Mya trebui să descalece de vreo şase ori pentru a înlătura bucăţile de piatră din calea lor.

— Nu v-aţi dori ca animalul dumneavoastră să-şi rupă un picior aici, spuse ea. Catelyn era de acord. Acum simţea mai puternic altitudinea. Copacii erau mai rari aici, iar vântul bătea mai tare, rafalele scurte îi învolburau veşmintele şi-i aduceau părul în ochi. Din când în când, treptele se întorceau brusc şi putea vedea Piatra sub ele şi Porţile Lunii mai jos, torţele sale licărind ca nişte lumânări.

Zăpadă era mai mic decât Piatră, cu un singur turn fortificat, o fortăreaţă din lemn şi un grajd ascunse în spatele unui zid jos, din pietre netencuite. Totuşi, era aşezat în aşa fel lângă Lancea Uriaşului încât să controleze întreaga înşiruire de trepte de-deasupra castelului anterior. Un duşman care ar fi intenţionat să cucerească Eyrie ar fi trebuit să-şi croiască drum de la Piatră pas cu pas, în vreme ce asupra lui ploua cu bolovani şi săgeţi, aruncate de pe Zăpadă. Comandantul, un tânăr cavaler nervos, cu o faţa ciupită de vărsat, le oferi pâine şi brânză şi posibilitatea de a se încălzi la focul său, însă Mya refuză.

— Ar trebui să nu ne oprim din mers, doamna mea, zise ea. Dacă nu va supără.

Catelyn dădu din cap. Primiră din nou catâri odihniţi. Al ei era alb. Mya zâmbi când dădu cu ochii de el.

— Albul este unul bun, doamna mea. Sigur la mers chiar şi pe gheaţă, dar trebuie să fiţi atentă. Vă loveşte dacă nu-i place de dumneavoastră.

Catârului alb păru să-i placă de Catelyn; slavă zeilor, n-o lovi. Nu era nici gheaţă şi fu recunoscătoare şi pentru asta.

— Mama mea spune că acum o sută de ani, de aici a început zăpada, îi povesti Mya. Aici, sus, a fost dintotdeauna alb, iar gheaţa nu se topea niciodată. Dădu din umeri. Nu-mi amintesc nici măcar să fi văzut zăpadă mai jos de munte, dar poate că aşa a fost în vremurile străvechi.

Atât de tânără, îşi spuse Catelyn, încercând să-şi amintească dacă şi ea fusese vreodată aşa. Fata trăise jumătate din viaţa ei numai vara şi asta era tot ce ştia. Soseşte iarna, copilă, ar fi vrut să-i spună. Cuvintele erau pe buzele ei; aproape că le rosti. Poate că devenise şi ea o Stark, în cele din urmă.

Deasupra Zăpezii, vântul era ca o fiinţă vie, urlând în apropierea lor ca un lup în pustie, apoi dispărea cu totul, ca şi cum le-ar fi momit spre autoliniştire. Stelele păreau mai strălucitoare aici, atât de aproape, încât Catelyn crezu că le-ar fi putut atinge, iar cornul lunii era uriaş şi limpede pe cerul negru. Tot urcând, descoperi că era mai bine să privească în sus decât în jos. Treptele erau crăpate şi sparte, după secole de îngheţ şi dezgheţ şi după şirul nenumăraţilor catâri, dar chiar şi în beznă, înălţimea o făcea să-şi simtă inima cât un purice. Când ajunseră pe o şa înaltă, între două stânci ascuţite, Mya descăleca.

— E mai bine să conducem noi catârii, spuse ea. Vântul poate fi puţin cam înfricoşător aici, doamna mea.

Catelyn urcă ţeapănă, printre umbre, şi privi spre calea din faţa lor; douăzeci de paşi lungime şi aproape trei în lăţime, însă cu hăuri pe ambele părţi. Putea auzi vântul ţipând. Mya păşi uşor înainte, catârul ei luându-se după ea, calm, de parcă ar fi traversat o curte. Era rândul ei. Dar nici nu făcuse încă primul pas, când frica o strânse de gât. Putea simţi golul, oceanele de aer negru care miorlăiau în jurul ei. Se opri, tremurând, temându-se să mai mişte. Vântul urlă la ea şi-i răscoli mantia, încercând s-o azvârle peste margine. Catelyn îşi mută piciorul în spate, cu paşii cei mai timizi, însă catârul era în urma ei şi nu se mai putea retrage. Voi muri aici, se gândi ea. Putea simţi transpiraţia rece picurându-i în jos, pe gât.

— Lady Stark, strigă Mya dincolo de gol. Fata părea că se află la mii de kilometri depărtare. Vă simţiţi bine?

Catelyn Tully Stark îşi înghiţi ce-i mai rămăsese din mândrie.

— Nu… nu pot să fac asta, copilă, strigă ea.