Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Nu am avut timp să trimit vorbă, îi spuse Catelyn. Mă tem că am plecat înaintea furtunii, unchiule.

— Putem intra în Vale? întrebă Ser Donnel.

Cei din neamul Waynwood ţineau întotdeauna la ceremonial.

— În numele lui Robert Arryn, Lord peste Eyrie, Apărător al Văii, Adevărat Păzitor al Estului, vă permit intrarea slobodă şi vă cer să-i respectaţi pacea, răspunse Ser Brynden. Intraţi.

Şi aşa călări ea în urma lui, pe sub umbra Porţii însângerate, pe unde zeci de oşti se avântaseră spre pieire în Era Eroilor. Pe partea îndepărtată a fortificaţiilor din piatră, muntele se deschidea brusc lăsând să se vadă priveliştea câmpiilor verzi, a cerului albastru şi piscurilor acoperite cu zăpadă, iar asta-i tăie respiraţia. Valea lui Arryn era scăldată în lumina dimineţii. Se întindea sub ochii lor acoperită de ceţuri, un tărâm liniştit, cu pământ negru şi bogat, râuri late şi molcome şi sute de lacuri care străluceau în soare ca nişte oglinzi, protejate din toate părţile de creste ca nişte paravane. Lanurile de grâu şi orz creşteau înalte pe câmpiile sale, şi nici chiar în Highgarden nu erau dovlecii mai mari şi fructele mai dulci ca aici. Se aflau la capătul dinspre vest al văii, acolo unde drumul de munte urca spre ultima trecătoare şi-şi începea coborâşul şerpuit spre şes, cu trei kilometri mai jos. Valea era îngustă aici, nu mai mult de o jumătate de zi de drum călare ca să-i străbaţi lăţimea, iar munţii din nord păreau atât de aproape, încât Catelyn avea impresia că s-ar fi putut întinde ca să-i atingă. Înălţându-se deasupra lor era piscul zimţat numit Lancea Uriaşului, spre care chiar şi ceilalţi munţi priveau în sus, vârful său fiind pierdut între ceţurile îngheţate la cinci kilometri mai sus de platoul văii. Deasupra versantului său vestic curgea torentul fantomatic Lacrimile Alyssei. Chiar şi de la distanţa asta, Catelyn putea zări firul argintiu de apă, strălucind puternic pe fundalul pietrei întunecate.

Când unchiul ei văzu că se oprise, îşi apropie calul de ea şi-i arătă.

— E acolo, lângă Lacrimile Alyssei. Tot ce poţi vedea de aici, din când în când, este doar străfulgerarea albă, dar asta numai dacă priveşti intens şi soarele loveşte cum trebuie pereţii. “ '

Şapte turnuri, îi spusese Ned, aidoma unor pumnale albe, împlântate în pântecul cerului, atât de înalte, încât ai putea sta pe parapeţi şi să te uiţi în jos la nori.

— Cât durează să călăreşti până acolo? întrebă ea.

— Am putea ajunge la munte cam pe la căderea serii, spuse unchiul Brynden, însă ascensiunea ar mai lua încă o zi.

Ser Rodrik Cassel glăsui din spatele lor:

— Doamna mea, mă tem că nu pot merge mai departe astăzi.

Faţa i se pleoşti sub noii săi favoriţi zdrenţăroşi, proaspăt crescuţi, şi arăta atât de dărâmat, încât lui Catelyn îi fu teamă că va cădea de pe cal.

— Nici nu ar trebui, spuse ea. Ai făcut tot ce ţi-am cerut să faci, şi încă de o sută de ori pe atât. Unchiul meu mă va însoţi în restul drumului până la Eyrie. Lannister trebuie să vină cu mine, însă nu există nici un motiv pentru care tu şi ceilalţi să nu rămâneţi aici să vă odihniţi şi să prindeţi puteri.

— Vom fi onoraţi să-i avem ca oaspeţi, rosti Ser Donnel cu curtoazia gravă a tinereţii.

În afară de Ser Rodrik, numai Bronn, Ser Willis şi Marillion, menestrelul, mai rămăseseră din grupul care o escortase de la han şi trecători.

— Doamna mea, spuse Marillion înaintând. Vă implor să-mi permiteţi să vă însoţesc la Eyrie, să văd sfârşitul poveştii, pentru că am văzut începutul ei.

Băiatul vorbise cu o voce vlăguită, însă ciudat de hotărâtă; în ochi îi sticlea o strălucire febrilă. Catelyn nu-i ceruse niciodată menestrelului să vină cu ei; făcuse singur alegerea asta, dar cum reuşise să supravieţuiască întregii călătorii, când atâţia oameni curajoşi zăceau morţi şi neîngropaţi în urma lor, nu ar fi putut ghici. Şi totuşi, iată-l, cu un smoc de barbă care-l făcea să arate aproape ca un bărbat. Poate că-i datora ceva pentru că venise atât de departe.

— Foarte bine, îi spuse.

— Vin şi eu, anunţă Bronn.

Nici că se putea mai bine. Fără Bronn, nici n-ar fi ajuns în Vale, ştia asta, mercenarul era un luptător cumplit, aşa cum nu mai văzuse niciodată, iar sabia lui îi ajutase să răzbată în siguranţă. Cu toate astea, lui Catelyn nu-i plăcea omul. Avea curaj şi forţă, însă nu exista nici o urmă de bunătate în el şi doar puţin devotament. Îl văzuse călărind pe lângă Lannister mult prea des, vorbind cu glas scăzut şi râzând la nişte glume schimbate între ei. Ar fi preferat să-l despartă de pitic aici şi acum, însă dacă se învoise că Marillion putea continua spre Eyrie, nu vedea nici o cale elegantă de a-l lipsi pe Bronn de acelaşi drept.

— Cum doreşti, spuse ea, deşi observase că, de fapt, nu-i ceruse permisiunea.