Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei râuri molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi înşelător, îşi ridicară tabăra în apropierea unei cascade înalte şi albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraş mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel de late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau reni imenşi şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi ochi purpurii, dar fugiră toţi înainte de apropierea khalasar-ului, iar Dany nu dădu cu ochii de ei.

Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, dar, cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare dimineaţă se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce minunăţii o mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii.

La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte şi suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzându-se în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar nu era niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o îmbăiau şi dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui Drogo şi oamenii khas-ului nu erau niciodată prea departe. Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi noapte. Dany îl putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuţit de furie pe când striga la Ser Jorah.

Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire bruscă de a pipăi pământul de sub ea, dea-şi afunda degetele de la picioare în solul gras şi negru. Sărind din şa, îşi lăsă Argintul să pască în timp ce-şi scoase cizmele.

Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu.

— Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era congestionat la faţă. O înşfacă şi o scutură. Ai uitat cine eşti? Uită-te la tine! Uită-te la tine!

Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi cu o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparţină locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în mătăsurile şi zalele lui de orăşean.

El continua să urle:

— Tu nu-i porunceşti unui dragon! înţelegi? Sunt Lord al celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei, degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi?

Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o doară acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta.

Poc!

Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul gâtului lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit şi asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă Irri veni şi ea, odată cu Ser Jorah şi cu restul khas-ului.