Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]
- Автор: Мартин Джордж Рэймонд Ричард
- Год: 2007
- Язык: Română
- Год: Nemira
- ISBN: 978-973-143-062-1
- Переводчик: Silviu Genescu
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]». Краткое содержание книги:
George R.R. Martin nu doar scrie un roman, ci creează o lume. O lume în care iernile pot dura ani întregi, în care luptele cu săbiile sunt la ordinea zilei, iar magia există. Narată din mai multe puncte de vedere, povestea are la bază confruntările dintre conducătorii a şapte regate, ce urmăresc miza cea mare, tronul, şi pericolele inimaginabile ce ameninţă hotarele tărâmului. Urmărind un număr mare de personaje şi mai multe fire epice, autorul le îmbină armonios, rezultând un fantasy de excepţie.
Din seria „Un cântec de gheaţă şi foc” au mai fost traduse cărţile „Încleştarea regilor” şi „Iureşul săbiilor”, cel de-al patrulea volum fiind în pregătire. Anul acesta urmează să fie lansată a cincea carte, alte două fiind planificate de autor. Martin a obţinut premiul Locus pentru fiecare dintre primele trei volume ale seriei şi nominalizări pentru toate patru la prestigioasele premii de SF şi fantasy, Hugo şi Nebula.
Zilele treceau una după alta, iar nopţile urmau una câte una, până când Dany ştiu că nu mai putea îndura nici o clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se hotărî ea într-o noapte…
Totuşi, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau numai ea şi dragonul. Solzii lui erau întunecaţi ca noaptea, umezi şi năclăiţi de sânge. Sângele ei, simţea Dany. Ochii dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când îşi deschise gura, flama ţâşni afară vuind ca un uragan fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea şi-şi deschise braţele pentru foc, îmbrăţişându-l, lăsându-l s-o înghită cu totul, s-o purifice şi s-o liniştească, s-o cureţe, îşi putea simţi carnea pârjolindu-se şi înnegrindu-se şi scorojindu-se, îşi putea simţi sângele fierbând şi transformându-se în abur, dar fără nici o durere. Se simţea puternică, înnoită şi aprigă.
Iar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât de tare. Era ca şi cum zeii ar fi auzit-o şi li s-ar fi făcut milă de ea. Chiar şi slujnicele sale remarcară schimbarea.
— Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteţi bolnavă?
— Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon pe care i le dăruise Illyrio când se cununase.
Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-şi palma uşor peste piatră. Negru şi purpuriu, se gândi ea, la fel ca dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub degetele ei… sau mai visa ea încă? îşi retrase tulburată mâna.
Din acea oră, fiecare zi fu mai uşoară decât precedenta. Picioarele-i erau mai puternice; băşicile se sparseră şi mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră, suple ca pielea.
Khal-ul îi poruncise slujnicei Irri să o înveţe să călărească în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul dascăl. Calul părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o singură minte. Cu fiecare zi care trecea, Dany se simţea tot mai sigură de locul ei. Dothrakii erau un popor aspru şi lipsit de sentimentalisme şi nu aveau în obicei să dea nume animalelor, aşa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu mai iubise niciodată ceva atât de mult.
Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puţin o caznă, Dany începu să observe frumuseţile tărâmului din jurul ei. Călărea în fruntea khalasar-ului, împreună cu Drogo şi cavalerii săi de sânge, aşa că fiecare ţinut i se înfăţişa proaspăt şi neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea răscoli pământul şi tulbura râurile şi ridica în aer nori de praf sufocant, dar câmpurile din faţa lor erau întotdeauna verzi şi proaspete.
Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei râuri molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi înşelător, îşi ridicară tabăra în apropierea unei cascade înalte şi albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraş mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel de late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau reni imenşi şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi ochi purpurii, dar fugiră toţi înainte de apropierea khalasar-ului, iar Dany nu dădu cu ochii de ei.
Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, dar, cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare dimineaţă se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce minunăţii o mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii.
La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte şi suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzându-se în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar nu era niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o îmbăiau şi dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui Drogo şi oamenii khas-ului nu erau niciodată prea departe. Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi noapte. Dany îl putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuţit de furie pe când striga la Ser Jorah.
Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire bruscă de a pipăi pământul de sub ea, dea-şi afunda degetele de la picioare în solul gras şi negru. Sărind din şa, îşi lăsă Argintul să pască în timp ce-şi scoase cizmele.
Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu.
— Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era congestionat la faţă. O înşfacă şi o scutură. Ai uitat cine eşti? Uită-te la tine! Uită-te la tine!
Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi cu o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparţină locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în mătăsurile şi zalele lui de orăşean.
El continua să urle:
— Tu nu-i porunceşti unui dragon! înţelegi? Sunt Lord al celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei, degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi?
Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o doară acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta.
Poc!
Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul gâtului lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit şi asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă Irri veni şi ea, odată cu Ser Jorah şi cu restul khas-ului.