Pacientul englez [The English Patient - ro]
- Автор: Ондатже Майкл
- Год: 1997
- Язык: Română
- Год: Univers
- ISBN: 0-9787532-0-8
- Переводчик: Monica Wolfe-Murray
- Жанр: Современная русская и зарубежная проза
Электронная книга - «Pacientul englez [The English Patient - ro]». Краткое содержание книги:
Pipăi cu palmele învelişul bombei, încercând să detecteze vreo fisură în metal. Partea scufundată era în siguranţă, însă oxigenul se putea aprinde în contact cu orice materie explozivă expusă. Greşeala lui Carlyle. X pe Y. Dacă exista vreo fisură, trebuiau să folosească nitrogen lichid.
— E o bombă de o mie de kilograme, domnule. Un Esau. Vocea lui Hardy de pe creasta gropii de noroi.
— Model cincizeci B, înscris într-un cerc. Două compartimente detonatoare, cel mai probabil. Dar presupunem că al doilea nu e armat. În regulă?
Discutaseră toate acestea între ei mai înainte, dar detaliile erau reconfirmate, menţionate din nou pentru ultima oară.
— Acum conectează-mă la un microfon şi retrage-te.
— În regulă, domnule.
Kip zâmbi. Era cu zece ani mai tânăr decât Hardy, şi nu era englez, dar Hardy nu se simţea bine decât în litera disciplinei milităreşti. Soldaţii ezitau mereu să-i spună ”domnule”, dar Hardy o striga tare şi cu elan.
Lucra acum cu repeziciune pentru a scoate detonatorul toate bateriile fiind inerte.
— Mă auzi? Fluieră… În regulă, am auzit. Adaug puţin oxigen pentru ultima oară. Îl las să facă bule treizeci de secunde. Apoi încep. Reîmprospătez gheaţa. Bun, voi scoate acum piedica… În regulă, piedica scoasă.
Hardy asculta şi înregistra tot, în caz că s-ar fi întâmplat ceva. O scânteie, şi Kip se putea trezi într-un tunel de flăcări. Sau putea fi vreo nouă şmecherie introdusă în bombă. Cel care venea după el trebuia să ia în considerare toate posibilităţile.
— Folosesc cheia de amorsare. O scosese din buzunarul de la piept. Era rece şi trebui s-o frece puţin ca s-o încălzească. Începu să scoată inelul de amorsare. Mergea uşor, şi îi raportă lui Hardy.
— La Palatul Buckingham gărzile se schimbau, fluieră Kip. Scoase inelul de amorsare şi inelul de stabilizare şi le dădu drumul în apă. Le simţea rotindu-se încet spre picioarele sale. Totul avea să mai dureze încă patru minute.
— Alice cu unul din străjeri se mărita. Viaţa de soldat e grozav de grea! Alice zicea.
Cânta cu glas tare, încercând să-şi mai adune puţină căldură în trup, simţindu-şi pieptul îngheţat, dureros. Căuta întruna să se dea înapoi, să se ţină la distanţă de metalul congelat dinaintea sa. Şi trebuia să-şi ducă mereu mâinile la ceafă, unde încă mai bătea soarele, şi să le frece, curăţându-le de nămol şi unsoare şi gheaţă. Era greu de apucat capul detonatorului în manşonul de prindere. Apoi, spre groaza lui, capul detonatorului se rupse, se desprinse în întregime.
— O problemă, Hardy. Capul detonatorului s-a rupt de tot. Răspunde-mi, bine? Tot conţinutul detonatorului e înfundat acolo jos, nu pot ajunge la el. Nu e nimic expus de care să mă pot apuca.
— Cum stăm cu gheaţa? Hardy se afla chiar deasupra lui. Trecuseră doar câteva secunde, dar el alergase pânăla groapă.
— Mai avem gheaţă încă şase minute.
— Ieşiţi de acolo şi o detonăm.
— Nu, mai dă-mi nişte oxigen.
Îşi ridică mâna dreaptă şi o simţi primind o canistră îngheţată.
— Voi scurge balega pe zona expusă a detonatorului de unde s-a desprins capul — apoi voi tăia metalul. Îl cioplesc până mă pot agăţa de ceva. Acum dă-te înapoi, îţi spun tot ce fac.
Abia îşi putea stăpâni furia faţă de ceea ce se întâmplase. Balega, cum numeau ei oxigenul, i se scurgea peste tot pe haine, fâsâind la atingerea apei. Aşteptă să apară gheaţa, apoi începu să cioplească în metal cu o daltă. Mai turnă puţin, aşteptă, şi împinse mai adânc dalta. Când văzu că nimic nu se desprinde, îşi rupse o fâşie din cămaşă, o aşeză între metal şi daltă şi apoi bătu periculos în daltă cu un ciocan de lemn, despicând aşchii de metal. Pânza cămăşii fiindu-i singura protecţie împotriva unei scântei. Problema mai mare îi era răceala degetelor. Nu mai erau agile, ci înţepenite, ca bateriile bombei. Continuă să taie de-a curmezişul în metalul din jurul capului pierdut al detonatorului. Răzuindu-l în straturi, sperând că, fiind îngheţat, avea să suporte acest tip de operaţie. Dacă tăia direct, exista tot timpul pericolul de a atinge capsa detonantă, care aprindea încărcătura de declanşare.
Mai dură cinci minute. Hardy nu se mişcase de pe marginea gropii, şi, în schimb, îi anunţa cu aproximaţie timpul rămas de îngheţ. Dar, în realitate, nici unul dintre ei nu putea şti sigur. Dat fiind că se rupsese capul detonatorului, îngheţau acum o zonă diferită, iar apa, deşi lui i se părea rece, era mai caldă decât metalul.
Apoi zări ceva. Nu îndrăzni să mai cioplească pentru a mări deschizătura. Firul de contact al circuitului, fremătând ca un lujer argintiu. Dacă l-ar putea atinge. Încercă să-şi sufle puţină căldură în mâini.
Suflă tot aerul afară din plămâni, rămase câteva secunde nemişcat, şi, cu cleştele ascuţit, tăie firul în două înainte de a trage din nou aer în piept. Icni când gheaţa îi arse o porţiune din mână în timp ce-o scotea dintre circuite. Bomba era moartă.
— Detonatorul e scos din funcţiune. Încărcătura de declanşare neutralizată.
Sărută-mă. Hardy deja ridica troliul, iar Kip încerca să-şi încheie hamul; nu reuşea, cu arsura de la mână, cu frigul, cu toţi muşchii îngheţaţi. Simţi smucitura scripetelui şi se ţinu strâns de curelele de piele încă pe jumătate ataşate în jurul lui. Începu să-şi simtă picioarele cafenii smulse din strânsoarea noroiului, se simţi ridicat ca o mumie străveche dintr-o mocirlă. Picioarele lui mărunte ieşind din apă. Apăru, înălţat din groapă în lumina soarelui, întâi capul şi apoi pieptul.
Atârnă acolo, legănându-se încet sub construcţia de stâlpi care susţineau scripetele. Acum Hardy îl îmbrăţişa şi în acelaşi timp îl desfăcea din ham, eliberându-l. Deodată văzu o mulţime de oameni privindu-l de la douăzeci de metri depărtare, prea aproape, mult prea aproape ca să fie în siguranţă; ar fi fost omorâţi cu toţii. Dar, desigur, Hardy nu fusese acolo să-i ţină la distanţă.
Îl priveau în tăcere, el, un indian, agăţându-se de umărul lui Hardy, abia în stare să meargă până la maşină cu tot echipamentul — unelte şi canistre şi pături şi cu aparatele de înregistrare încă mai învârtindu-se prin jur, ascultând golul din groapă.
— Nu pot să merg.
— Doar până la maşină. Încă vreo câţiva metri, domnule. Aduc eu restul.
Se opreau întruna, apoi păşeau încet mai departe. Trebuiau să treacă pe lângă feţele aţintite spre măruntul bărbat cafeniu, desculţ, în uniforma udă, privindu-i faţa trasa care nu recunoştea şi nu părea să vadă nimic, pe nimeni. Tăcuţi cu toţii. Dându-se doar înapoi, să le facă loc lui şi lui Hardy. La maşină începu să tremure. Ochii nu puteau suporta luciul parbrizului. Hardy trebui să-l ridice şi să-l aşeze încet-încet pe scaun.
Când Hardy îl lăsă singur, Kip îşi scoase încet pantalonii uzi şi se înveli în pătură. Apoi rămase nemişcatacolo. Prea îngheţat şi ostenit ca să-şi desfacă măcar termosul cu ceai fierbinte aşezat lângă el pe scaun. Se gândi: nici nu mi-a fost frică acolo jos. Am fost doar furios — pe propria mea greşeală, sau pe posibilitatea că bomba ar avea vreo şmecherie. Un animal reacţionând doar spre autoapărare.
Numai Hardy, îşi dădu seama, mă mai păstrează om.
Când e câte o zi călduroasă La Vila San Girolamo, se spală toţi pe cap, întâi cu petrol lampant, să se asigure că nu vor avea păduchi, şi apoi cu apă. Întins pe spate, cu părul răsfirat, cu ochii închişi în soare, Kip pare a fi dintr-o dată vulnerabil. Apare o timiditate în el când se aşează în această postură fragilă, semănând mai mult cu un cadavru dintr-o legendă decât cu o fiinţă vie sau umană. Hana stă lângă el, cu părul ei castaniu-închis deja uscat. Acestea sunt momentele în care el povesteşte despre familia lui, despre fratele lui din închisoare.