Pacientul englez [The English Patient - ro]

Sunt din nou în întuneric. „Unde eşti?” întreabă ea. Apoi se mişcă iute. El i se aşează înainte, aşa încât ea se izbeşte de pieptul lui, şi astfel el şi-o strecoară în braţe. Ea îşi pune pe gâtul lui mâna, apoi gura pe gura lui. „Lapte condensat! În timpul jocului nostru? Lapte condensat?” Îşi lipeşte buzele de gâtul lui, de sudoarea de pe gât, gustându-l acolo unde-l apăsase mai înainte cu piciorul. „Vreau să te văd.” Lanterna lui se aprinde şi o vede, cu faţa pătată de praf, cu părul ridicat într-un vârtej de la transpiraţie. Surâsul ei, spre el.

Îşi strecoară mâinile subţiri în mânecile largi ale rochiei ei şi îi prinde umerii în căuşul palmelor sale. Dacă ea s-ar răsuci acum, mâinile lui ar urma-o. Ea începe să se aplece, îşi lasă toată greutatea în căderea ei spre spate, încrezătoare că o va urma, încrezătoare că mâinile lui îi vor opri căderea. Apoi el se va arcui prin aer, atingând-o doai cu palmele şi braţele şi gura, restul trupului ridicat precum coada unei insecte, călugăriţe. Lanterna încă mai e legată de muşchiul şi sudoarea braţului lui stâng. Faţa ei alunecă în lumină, să sărute şi să lingă şi să guste. Fruntea lui frecându-se de umezeala din părul ei.

Apoi, dintr-o dată, e în celălalt colţ al camerei, lanterna lui de genist săltând în toate părţile, în această încăpere în care şi-a petrecut o săptămână căutând toate detonatoarele posibile, aşa încât acum e curăţată. Ca şi cum camera a ieşit acum, într-un final, din război, nemaifiind o zonă de confruntare sau un teritoriu disputat. El se mişcădoar cu lanterna, rotindu-şi braţul, luminând tavanul, faţaei surâzătoare când se iveşte în lumină, aşezată pe spătatarul canapelei, privind luciul trupului lui zvelt. Dataurmătoare când trece pe lângă ea o vede aplecându-se şi ştergându-şi braţele de poalele rochiei. „Dar te-am prins, te-am prins”, cântă ea. „Eu sunt Mohicanul de pe Danforth Avenue.”

Apoi călăreşte pe spatele lui şi lumina lanternei ei se roteşte peste coperţile cărţilor de pe rafturile înalte, braţele ei ridicându-se şi coborând în timp ce o învârte, şi ea îşi aruncă toată greutatea înainte, se lasă în jos şi îi apucă coapsele, apoi se răsuceşte brusc şi se eliberează de el, întinzându-se pe vechiul covor cu un miros de ploaie trecută, străveche, încă în el, iar pe braţele ei ude, praf şi murdărie. El se apleacă spre ea, ea se întinde şi îi stinge lanterna. „Am câştigat, nu?” El încă n-a scos un cuvânt de când a intrat în cameră. Capul lui se înclină în acel gest pe care ea îl iubeşte, care este în parte încuviinţare, în parte.posibilă contrazicere. N-o poate vedea, orbit de lanterna ei. Îi stinge şi el lumina şi devin egali în întuneric.