![Pacientul englez [The English Patient - ro] - Читать Любимую Русскую Полную Книгу 👉 Read-E-Book.com](/uploads/posts/books/3/9/8/pacientul-englez-the-english-patient-ro-download.jpg)
Pacientul englez [The English Patient - ro]
- Автор: Ондатже Майкл
- Год: 1997
- Язык: Română
- Год: Univers
- ISBN: 0-9787532-0-8
- Переводчик: Monica Wolfe-Murray
- Жанр: Современная русская и зарубежная проза
Электронная книга - «Pacientul englez [The English Patient - ro]». Краткое содержание книги:
Cei acceptaţi umpleau curtea. Rezultatele codificate scrise pe piele cu cretă galbenă. Mai târziu, la coadă, după un scurt chestionar, un ofiţer indian adăuga cuvinte cu cretă galbenă pe tăbliţele legate de gâturile noastre. Greutatea, vârsta, zona de provenienţă, nivelul de educaţie, starea danturii şi pentru care unitate am fi mai potriviţi.
Eu nu m-am simţit insultat de toate acestea. Sunt sigur că fratele meu ar fi fost ofensat. S-ar fi îndreptat furios sprefântână, ar fi scos o găleată cu apă şi ar fi spălat toate însemnările cu cretă. Eu nu eram ca el. Deşi îl iubeam. Îl admiram.
Era o latură a firii mele care vedea o raţiune în toate lucrurile. Eu eram cel care avea un aer grav şi serios la şcoală, pe care el îl imita şi îl ridiculiza. Înţelegi, desigur, eram mult mai puţin serios decât el, numai că eu uram confruntările. Reuşeam să fac tot ce voiam, sau cum voiam, fără vreo confruntare. Destul de timpuriu descoperisem întinsul teritoriu trecut cu vederea, deschis celor ca mine, care duceau o existenţă tăcută. Nu mă certam cu poliţistul care-mi spunea că nu pot trece cu bicicleta peste un anumit pod sau printr-o anumită poartă a oraşului — rămâneam pur şi simplu pe loc, nemişcat, până ce deveneam invizibil, şi atunci treceam. Ca un greier. Ca o cană cu apă tăinuită. Înţelegi? Asta m-au învăţat confruntările publice ale fratelui meu.
Dar pentru mine fratele meu a fost întotdeauna eroul familiei. M-am aflat mereu în umbra statutului lui de instigator. Am fost martor la extenuarea lui de după fiecare protest, trupul lui încordându-se pentru a reacţiona la vreo insultă sau vreo lege. A rupt tradiţia familiei noastre şi a refuzat, deşi era fiul cel mai mare, să se înroleze în armată. A refuzat să accepte orice situaţie în care englezii deţineau puterea. Drept urmare, l-au târât prin temniţele lor. Întâi Penitenciarul Central din Lahore. Apoi închisoarea din Jatnagar. Întins în patul său de campanie noaptea, cu braţul înţepenit într-un înveliş de ghips, rupt de prietenii săi pentru a-l proteja, pentru a-l împiedica să evadeze. La închisoare a devenit senin şi viclean. Asemeni mie. Nu s-a simţit insultat când a aflat că mă înrolasem ca să-l înlocuiesc în serviciul militar, că nu aveam să devin doctor, a râs numai şi a trimis un mesaj prin tata să am grijă de mine. Nu voia să mă înfrunte niciodată pe mine, sau ceea ce făceam. Era convins că aveam un dar de a supravieţui, de a mă adăposti în locuri liniştite.
Stă aşezat pe tejgheaua din bucătărie, vorbind cu Hana. Caravaggio trece printre ei ca o briză, ieşind din casă, cu nişte frânghii grele înfăşurate în jurul umerilor, care sunt „treaba lui”, după cum spune când îl întreabă cineva ceva. Le târăşte după el şi, ieşind pe uşă, zice:
— Pacientul englez vrea să te vadă, puştiule.
— Bine, puştiule. Genistul sare de pe masă, accentul lui indian furişându-se în falsul accent galez al lui Caravaggio.
— Tata avea o pasăre, un mic lăstun cred eu, pe care îl ţinea lângă el, la fel de important pentru confortul lui ca o pereche de ochelari sau un pahar cu apă în timpul mesei. În casă, chiar dacă se ducea doar până în dormitor, îl lua cu el. Când mergea la lucru, micuţa colivie atârna de ghidonul bicicletei.
— Tatăl tău e încă în viaţă?
— A, da. Cred că da. N-am mai primit scrisori de-o vreme. Şi probabil că frate-meu e încă la închisoare.
Îşi aminteşte mereu un lucru. Se află în interiorul calului alb. Se simte înfierbântat pe dealul de calcar, cu praful său alb învolburându-se peste tot în jurul său. Lucrează la mecanism, care este destul de simplu, dar este întâia oară când lucrează singur. Domnişoara Morden stă aşezată douăzeci de metri mai sus, pe pantă, luând notiţe despre ceea ce face el. Ştie că jos, peste vale, lordul Suffolk îl priveşte prin binoclu.
Lucrează încet. Pulberea de calcar se înalţă, apoi se aşează peste tot, pe mâini, pe dispozitiv, aşa încât trebuie s-o sufle întruna de pe fire şi capse detonante pentru a vedea clar toate detaliile. E cald în uniformă. Îşi tot duce la spate mâinile transpirate, să le şteargă de cămaşă. Toate piesele demontate şi scoase îi umplu diversele buzunare de la piept. E obosit, verificând totul de mai multe ori. Aude vocea domnişoarei Morden. „Kip?” „Da.” „Opreşte-te un pic din ce faci, vin până jos la tine.” „Mai bine nu, domnişoară Morden.” „Cum să nu.” El încheie nasturii diverselor buzunare de la vestă şi aşterne o pânză peste bombă, ea coboară cu stângăcie în calul cel alb şi apoi se aşează lângă el şi-şi deschide geanta. Înmoaie o batistă de dantelă într-o sticluţă cu eau de cologne şi i-o întinde. „Şterge-ţi faţa cu asta. Lordul Suffolk îşi dă cu ea ca să se răcorească.”. El o ia şovăitor şi, la îndemnul ei, îşi tamponează fruntea şi gâtul şi încheieturile mâinilor. Ea deschide termosul şi toarnă pentru amândoi nişte ceai. Desface apoi nişte hârtie cerată şi scoate nişte felii de prăjitură Kipling.
Nu pare a se grăbi deloc să se întoarcă la locul ei pe pantă, înapoi, în siguranţă. Şi ar fi nepoliticos să-i spună că ar fi timpul să se ducă înapoi. Turuie întruna despre arşiţa cumplită şi faptul că cel puţin şi-au rezervat camere cu baie în oraş, un prospect pe care îl pot cu toţii aştepta cu nerăbdare. Începe o poveste dezlânată despre cum l-a cunoscut ea pe lordul Suffolk. Nici o vorbă despre bomba de lângă ei. El îşi încetinise munca, aşa cum cineva aţipit pe jumătate reciteşte întruna acelaşi paragraf, încercând să găsească o legătură între propoziţii. Ea îl smulsese din vârtejul nesfârşit al problemei. Acum îşi împachetează atentă geanta, îşi pune o mână pe umărul lui drept şi apoi se întoarce la locul ei, pe pătura de deasupra calului de la Westbury. Îi lasă nişte ochelari de soare, dar el nu poate vedea prea clar prin ei şi îi pune deoparte. Apoi se apucă din nou de lucru. Aroma de eau de cologne. Îşi aminteşte că o mai mirosise odată, în copilărie. Avea febră şi cineva îl frecţionase cu ea pe trup.
VIII
Pădurea sfântă
Kip iese de pe câmpul în care săpa, cu mâna stânga ridicată ca şi cum şi-ar fi scrântit-o.
Trece pe lângă sperietoarea din grădina Hanei, crucifixul de care sunt atârnate conserve de sardine, şi o ia în sus spre vilă. Acoperă mâna ridicată înaintea sa cu cealaltă mână făcută căuş, ca şi cum ar proteja flacăra unei lumânări. Hana îl întâmpină pe terasă, iar el îi ia mâna şi i-o lipeşte de a sa. Gărgăriţa care se învârte în jurul unghiei de la degetul lui cel mic trece iute pe încheietura mâinii ei.
Ea se întoarce şi intră în casă. Acum îşi ţine ea mâna ridicată înaintea ei. Trece prin bucătărie şi urcă scările.
Pacientul îşi întoarce faţa spre ea când intră. Ea îi atinge piciorul cu mâna în care ţine gărgăriţa. O părăseşte, trecând pe pielea întunecată. Evitând marea cearşafului alb, îşi începe lunga călătorie peste restul trupului lui, un punct roşu-aprins pe ceva ce pare a fi carne vulcanică.
În bibliotecă, cutia detonatorului e în aer, împinsă de pe raft de cotul lui Caravaggio, când s-a întors la strigătul vesel al Hanei dinspre hol. Înainte de-a atinge pământul, trupul lui Kip se strecoară dedesubt şi o prinde într-o mână.
Caravaggio aruncă o privire în jos şi zăreşte faţa tânărului suflând repede tot aerul din obraji.