Pacientul englez [The English Patient - ro]

Nu mai era nici un pericol serios. Dacă avea să se înşele îşi putea pierde o mână în mărunta explozie. Dar nu putea muri decât dacă ar fi ţinut detonatorul strâns lângă inimă în momentul exploziei. Problema acum era, pur şi simplu, problema. Detonatorul. Noua şmecherie ascunsă în bombă.

Trebuia să aştearnă labirintul de fire în tiparul său iniţial. Se întoarse la ofiţer şi îi ceru ce mai rămăsese în termos. Apoi veni înapoi şi se aşeză din nou lângă detonator. Era în jur de unu şi jumătate dimineaţa. Ghici numai, nu purta ceas. Timp de jumătate de oră îl privi doar, printr-o lupă rotundă, un fel de monoclu care îi atârna la butonieră. Se aplecă şi scrută alama în căutarea oricărei urme de zgârietură care ar fi putut fi făcută de o clemă. Nimic.

Mai târziu îi va trebui mereu ceva care să-i distragă atenţia. Mai târziu, când va avea în spate o întreagă istorie personală de întâmplări şi momente, îi va trebui ceva echivalent cu un zgomot de fond care să ardă sau să îngroape totul în timp ce el îşi concentra întreaga atenţie la problemele dinaintea sa. Radioul sau aparatul de transmisie cu muzica lui stridentă de orchestră aveau să apară mai târziu, o prelată care să ţină ploaia realităţii departe de el.

Dar acum simţea o prezenţă la mare depărtare, ca oglindirea unui fulger pe un nor. Harts şi Morden şi Suffolk erau morţi, dintr-o dată rămaşi doar nişte nume. Ochii lui se aţintiră din nou pe cutia detonatorului.

Începu să-l întoarcă pe toate părţile în minte, analizând toate posibilităţile logice. Apoi îl aşeză din nou în plan orizontal. Deşurubă încărcătura de declanşare, aplecându-se. cu urechea lipită de ea, simţind pe piele asprimea metalului. Nici un ţăcănit mărunţel. Se desprinsese de rest în tăcere, îndepărtă cu gingăşie secţiunile de mecanism din detonator şi le aşeză pe iarbă. Ridică tubul din compartimentul detonatorului şi se uită din nou la el. Nu văzu nimic. Era pe cale să-l aşeze la loc pe iarbă, când ezită şi-l ridică înapoi în lumină. N-ar fi observat nimic în neregulă dacă n-ar fi fost greutatea tubului. Şi nu s-ar fi gândit niciodată la greutate dacă nu s-ar fi aflat în căutarea şmecheriei. De obicei nu făceau altceva decât să asculte sau să privească. Înclină tubul cu atenţie şi greutatea alunecă spre deschizătură. Era o a doua încărcătură de declanşare — un mecanism cu totul separat — care să împiedice orice încercare de dezamorsare.

Aplecă mecanismul spre sine şi deşurubă încărcătura de declanşare. O fulgerare alb-verzuie şi un sunet de bici dinspre dispozitiv. Al doilea detonator explodase. Îl scoase şi-l aşeză alături de celelalte piese pe iarbă. Se întoarse la maşină.

 — Avea două încărcături de declanşare, murmură el. Am avut mare noroc să pot smulge firele alea. Dă un telefon la comandament şi află dacă mai sunt şi alte bombe.

Îndepărtă soldaţii de lângă maşină, îşi întocmi un fel de bancă acolo şi ceru ca luminile să fie îndreptate spre ea. Se aplecă şi culese cele trei componente şi le aşeză la treizeci de centimetri una de cealaltă pe banca improviza. Acum îi era frig, şi mai suflă afară un fulg de căldură din trupul său. Privi în sus. În depărtare nişte soldaţi încă mai goleau bomba de exploziv. Scrise repede câteva notiţe şi îi înmâna unui ofiţer soluţia pentru noua bombă. N-o înţelegea în întregime, desigur, dar cel puţin urmau să aibă aceste date.

Când soarele intră într-o încăpere în care arde un foc, focul se stinge singur. Îl iubise pe lordul Suffolk, cu toate cunoştinţele lui stranii. Dar absenţa lui de aici, însemnând că totul depindea acum numai de Singh, făcu răspunderea lui Singh să se întindă peste toate bombele de acest tip din întreaga Londră. Se trezi dintr-o dată cu o hartă de responsabilităţi, un lucru, îşi dădu seama, pe care lordul Suffolk îl purta în permanenţă în caracterul său. Povara acestei răspunderi era aceea care, mai târziu, crease în el nevoia de a-şi alunga atât de multe din minte când lucra la o bombă. Era unul dintre acei oameni pe care nu-i interesează niciodată dansurile puterii. Se simţea stânjenit când trebuia să transmită încolo şi încoace planuri şi procedee. Se simţea capabil doar de cercetare, de aflarea unei soluţii. Când îl lovi realitatea morţii lordului Suffolk, îşi încheie misiunea la care lucra şi se înrola din nou în maşinăria anonimă a armatei. Se îmbarcă pe nava militară Macdonald, care transporta o sută de genişti către campania italiană. Aici fuseseră folosiţi nu numai la dezamorsarea bombelor, ci şi la construcţia de poduri, curăţarea dărâmăturilor, aşezarea de linii ferate pentru trenurile blindate. Se ascunse acolo tot restul războiului. Puţini îşi mai aminteau de sikh-ul din unitatea lordului Suffolk. Într-un an întreaga echipă fusese desfiinţată şi uitată, locotenentul Blackler fiind singurul care se înălţase în grad prin talentul său.