Soarele gol [The Naked Sun - ro]

Vântul era greu de suportat. Îl făcea să respire cu dificultate. Nu era frig, în sens fizic, dar simpla senzaţie a mişcării hainelor pe trup îi dădea detectivului fiori.

Dinţii îi clănţăneau când încerca să vorbească şi trebuia să pronunţe cuvintele unul câte unul. Îl dureau ochii căci se uitase spre orizontul nedesluşit, verde şi albastru, şi nu simţi decât o vagă uşurare când îşi întoarse privirile spre drumul ce i se aşternea sub tălpi. Mai presus de toate, se ferea să privească în sus, la azurul nesfârşit, în care nu găsea decât vreo câteva grămăjoare de nori albi şi strălucirea nemiloasă a soarelui.

Şi totuşi putea să-şi înfrângă impulsul de a fugi înapoi, sub acoperiş.

Trecu pe lângă un copac, la vreo zece paşi în urma Klorissei, şi întinse temător mâna, ca să-l pipăie. Era aspru şi dur. Deasupra se mişcau, foşnind, frunze mari, ca de palmier, dar Baley nu îndrăzni să se uite la ele. Un copac viu!

— Cum vă simţiţi? strigă Klorissa.

— Perfect.

— Puteţi vedea de aici un grup de copii care joacă un fel de joc. Roboţii le organizează jocurile şi au grijă ca micile animale să nu-şi scoată ochii. Cam asta e lot ce poţi să faci cu prezenţa personală, ştiţi…

Baley îşi ridică privirile încet, lăsându-le să alunece pe betonul drumului, peste iarbă şi în josul pantei, tot mai departe, cu multă, multă precauţie, pipăind distanţa cu ochii şi gata să-i readucă brusc spre picioare dacă s-ar simţi înspăimântat…

Zări siluete mici de băieţi şi fete alergând nebuneşte de colo-colo, fără să le pese că goneau pe suprafaţa unei lumi, cu nimic altceva decât aerul şi spaţiul gol deasupra lor. Gălăgia copiilor răsuna strident în depărtare.

— Le place, observă Klorissa. Se împing, se trag, se încaieră, cad, se ridică şi, în general, se amestecă unii cu alţii. O, ceruri! Cum reuşesc oare copiii să ajungă oameni mari?

— Dar cei mai mărişori de colo ce fac? se interesă Baley, arătând spre un grup de băieţi ce stăteau deoparte.

— Vizionează. Nu sunt în condiţii de prezenţă personală. Prin vizionare se pot plimba împreună, pot sta de vorbă, se pot fugări şi juca împreună. Orice, afară de contactul fizic.

— Şi unde se duc copiii când pleacă de aici?

— Pe domeniile lor. Rata mortalităţii echivalează, în medie, cu numărul „absolvenţilor”.

— Pe domeniile părinţilor?

— O, ceruri, nu! Ar fi o coincidenţă uimitoare, nu-i aşa, ca un părinte să moară tocmai la majoratul copilului său. Nu, iau domeniile rămase vacante. Şi nici nu ştiu dacă s-ar simţi prea bine trăind în locuinţe care au aparţinut înainte părinţilor lor, cu condiţia, fireşte, să ştie cine au fost aceştia.

— Şi nu ştiu?

Klorissa îşi ridică sprâncenele.

— De ce ar şti?

— Dar părinţii nu vin aici să-şi viziteze copiii?

— Ce idee! De ce ar face-o?

— Vă deranjează dacă încerc să clarific un lucru, aşa, pentru mine? Este nepoliticos să întrebi pe cineva dacă are copii?

— E o chestiune cam intimă, nu vi se pare?

— Oarecum.

— Sunt călită. Copiii sunt profesia mea. Alţii-s mai sensibili.

— Aveţi copii?

Klorissa făcu un efort vizibil să înghilă.

— Merit asta. Iar dumneavoastră meritaţi un răspuns. N-am.

— Sunteţi căsătorită?

— Da, şi am propriul meu domeniu unde m-aş afla acum dacă n-ar fi situaţia specială de-aici. Nu sunt sigură că aş putea dirija toţi roboţii dacă n-aş sta aici personal.

Saîntoarsc nefericită spre copii. Apoi deodată exclamă:

— Iată că unul a căzut şi, desigur, plânge.

Un robot alerga spre copil cu paşi enormi.

— O să-l ridice şi o să-l mângâie, continuă Klorissa, iar dacă s-a întâmplat ceva grav voi fi chemată eu. Sper să nu fie cazul, adăugă ca, nervoasă.