Soarele gol [The Naked Sun - ro]
- Автор: Азимов Айзек
- Год: 1993
- Язык: Română
- Год: Teora
- ISBN: 973-601-099-6
- Переводчик: Florin Ionescu
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Soarele gol [The Naked Sun - ro]». Краткое содержание книги:
— Cine e acest Leebig de care aţi pomenit?
— Un fel de geniu trăznit, dacă cunoaşteţi acest soi de oameni. A lucrat cu şeful în probleme de robotică.
Baley îl scoase minlal de pe lista suspecţilor şi reveni la subiect.
— S-ar putea afirma că aveaţi şi un mobil.
— Care?
— Prin moartea lui aţi ajuns în frunlea acestei instituţii, aţi dobândit o nouă poziţie socială.
— Şi numiţi asta un mobil? O, ceruri! Dar cine ar fi râvnit această poziţie? Cine de pe întreaga planetă? Ar fi fost un mobil să-l menţin în viaţă, să-l ocrotesc şi să-l păzesc de orice pericol. Găsiţi ceva mai bun, domnule pământean!
Baley îşi scărpină ceafa încurcat. Femeia avea dreptate.
— Aţi observat că port un inel, domnule Baley? întrebă Klorissa. Şi o clipă păru că vrea să-şi scoată mănuşa de pe mâna dreaptă, dar renunţă.
— Da, am observat.
— Şi ştiţi cumva ce semnificaţie are?
— Nu ştiu. (Niciodată nu voi scăpa de ignoranţa asta, se gândi el cu amărăciune.)
— Să vă ţin atunci o mică prelegere?
— Neapărat, dacă asta mă va lămuri puţin asupra acestei lumi afurisite, izbucni Baley.
— O, ceruri! spuse Klorissa zâmbind. Îmi închipui că pământenii ne văd pe noi tot atât de greşit cât îi vedem şi noi pe ei. Iată, aici e o încăpere goală. Să intrăm şi să ne aşezăm… Nu, nu e destul de mare. O să facem aşa: dumneavoastră luaţi loc înăuntru, iar eu rămân aici, afară. Şi se dădu înapoi pe coridor, ca să-l lase să intre, apoi se întoarse şi rămase în picioare lângă perete, într-un loc de unde îl putea vedea.
Baley se aşeză, cu o foarte slabă urmă de ezitare cavalerească. Şi de ce nu, în fond? îşi spuse el, într-o pornire de revoltă. Las să stea în picioare spaţiana asia!
Klorissa îşi încrucişă braţele muşchiuloase şi începu:
— Analiza genică este lucrul cel mai important al societăţii noastre. Nu analizăm direct genele, fireşte. Fiecare genă dirijează o anumită enzimă, iar enzimele le putem analiza. Cunoscând enzimele, cunoaştem chimismul corpului omenesc. Mă puteţi urmări?
— Înţeleg teoria, răspunse Baley, dar nu ştiu cum se aplică.
— Acest lucru îl facem noi aici. Când copilul se află în ultimul stadiu de făt, se iau nişte probe de sânge care permit tragerea unor prime concluzii. În principiu, ar trebui să sesizăm orice mutaţie în această fază şi să apreciem dacă naşterea se justifică sau nu. De fapt, încă n-am reuşit să eliminăm toate posibilităţile de eroare. Va veni şi asta, cândva. Deocamdată, continuăm probele şi după naştere — biopsie şi analize ale fluidelor corporale. În orice caz, cu mult înainte de maturitate cunoaştem exact structura genică a băieţilor şi fetelor noastre.
Pentru a ne indica structura genică, purtăm inele speciale, continuă Klorissa. E un obicei vechi, o rămăşiţă primitivă din vremea când solarienii încă nu se reproduceau eugenie. Astăzi suntem toţi sănătoşi.
— Şi totuşi îl purtaţi încă pe-al dumneavoastră. De ce?
— Pentru că am o structură excepţională, răspunse spaţiana, cu o mândrie deschisă, nestingherită. Doctorul Delmarre a căutat mult timp un asistent. Avea nevoie de cineva excepţional. Inteligenţă, originalitate, sârguinţă, stabilitate. Mai ales stabilitate. Cineva care să poată învăţa să lucreze cu copiii şi să nu cedeze la stress.
— Dar el nu putea, nu-i aşa? Era oare o dovadă de instabilitate?
— Într-un anumit fel, da, însă cel mai adesea se dovedea un tip util de instabilitate. Vă spălaţi pe mâini, nu?
Baley îşi privi repede mâinile. Erau destul de curate.
— Da, răspunse el.
— Perfect. Presupun că e nevoie de o anumită instabilitate care să vă dea o repulsie atât de mare faţă de murdărirea mâinilor încât să nu puteţi curăţa cu mâna un mecanism murdar de unsoare nici chiar în caz de nevoie. Şi totuşi, în desfăşurarea curentă a vieţii, această repulsie vă menţine curat, ceea ce e bine.
— Înţeleg. Continuaţi, vă rog.
— Asta e lot. Sănătatea mea genică mă clasează pe locul trei la scara întregii planete. Iată de ce port inelul. Îmi dă o mare satisfacţie să-l port.
— Vă felicit.
— Nu e cazul să mă luaţi în râs. Nu este un succes personal ci, probabil, doar o permutare întâmplătoare a genelor părinteşti. Oricum, sunt mândră de ea. Şi nimeni nu m-ar putea crede capabilă de un act atât de nebunesc ca uciderea unui om. Structura mea genică n-o permite. Aşa că nu vă mai obosiţi acuzându-mă.
Baley dădu din umeri fără să spună nimic. Femeia părea să confunde structura genică cu probele judiciare şi probabil că şi ceilalţi solarieni ar face acelaşi lucru.
— Vreţi să vedeţi copiii acum? întrebă Klorissa.
— Vă mulţumesc. Da.
Coridoarele păreau interminabile. Clădirea era, fără îndoială, foarte mare. Sigur, nu chiar ca enormele blocuri de apartamente din Oraşele pământene, dar pentru o singură clădire, agăţată de suprafaţa unei planete, avea lotuşi proporţii uriaşe.
Erau sute de pătuţuri, cu bebeluşi roz care ţipau, dormeau sau se hrăneau. Urmau apoi camerele de joacă pentru cei care începuseră să se târască.
— Nu sunt prea răi la vârsta asta, observă Klorissa fără bunăvoinţă, deşi au nevoie de un număr imens de roboţi. Practic ne trebuie câte un robot pentru fiecare din ei până la vârsta când încep să meargă.
— De ce?
— Se îmbolnăvesc dacă nu li se asigură îngrijirea individuală.
— Da, cred că e greu de reprimat nevoia de afecţiune.
Klorissa se încruntă şi răspunse tăios:
— Ţâncii au nevoie de îngrijire.
— Şi totuşi mă surprinde că roboţii pot satisface nevoia lor de afecţiune.
Femeia se întoarse brusc spre detectiv, cu o iritare pe care distanţa dintre ci n-o putea ascunde.
— Uite ce e, domnule Baley, dacă încercaţi să mă scârbiţi folosind cuvinte neplăcute, să ştiţi că n-o să vă meargă. O, ceruri! Nu fiţi atât de naiv!
— Să vă scârbesc?
— Şi eu pot folosi cuvântul. Afecţiune! Sau vreţi unul mai clar şi mai obscen? Îl pot pronunţa şi pe ăsta! Dragoste! Acum, dacă v-am satisfăcut, vă rog să vă comportaţi corect.
Baley nu se mai osteni să lămurească problema. Se mulţumi să întrebe:
— Şi roboţii pot într-adevăr asigura această îngrijire?
— Desigur. Altlel crescătoria n-ar li funcţionat cu succes. Se joacă cu copiii, îi mângâie şi îi giugiulesc, iar copiilor nu le pasă că au de-a face cu roboţii. Mai târziu însă, între trei şi zece ani, lucrurile se complică.
— Da?
— În această perioadă copiii vor să se joace între ei. De-a valma.
— Presupun că-i lăsaţi s-o facă.
— N-avem încotro, dar nu ne uităm niciodată obligaţia de a le insufla cerinţele vârstei mature. Fiecare are o cameră separată, care se poate închide. De la bun început trebuie să doarmă singuri. Insistăm asupra acestui lucru. Şi apoi le impunem în fiecare zi un interval de izolare, care se măreşte eu trecerea anilor. La vârsta de zece ani copilul se poate limita la contacte prin vizionare timp de o săptămână. Desigur, instalaţiile sunt foarte complexe, permiţându-le să vizioneze şi în aer liber, chiar o zi întreagă dacă vor.