Soarele gol [The Naked Sun - ro]

— E destul de aproape, spuse Klorissa.

Baley, afiat la vreo opt metri de femeie, observă:

— Distanţa este bună, dar aş vrea să intru cât mai curând în casă.

De dala aceasta, totuşi, lucrurile merseseră mai bine. Călătoria cu avionul nu-l deranjase prea mult, dar n-avea rost să întreacă măsura. De-abia se reţinea să nu-şi desfacă gulerul pentru a respira mai uşor.

— Dar ce s-a întâmplat? se interesă Klorissa tăios. Păreţi cam obosit.

— Nu sunt obişnuit să stau în exterior.

— Asta era! Pământean! Trebuie să staţi la adăpost, sau cam aşa ceva. O, ceruri! Îşi trecu limba peste buze, de parcă ar fi gustat ceva neplăcut. Haideţi, atunci, intraţi, dar să mă dau întâi la o parte. E-n regulă. Poftiţi.

Părul îi era aranjat în două cosiţe groase, care îi înfăşurau capul după un model geometric complicat. Baley se întrebă cât timp lua o asemenea coafură, dar îşi spuse că, desigur, treaba o săvârşeau degetele mecanice şi abile ale vreunui robot.

Părul scotea în evidenţă faţa ovală a femeii, dându-i un fel de simetrie care o făcea, dacă nu frumoasă, cel puţin plăcută. Nu era machiată, iar veşmintele aveau o menire strict funcţională. Erau, în general, de culoare albastru închis, în nuanţe discrete, cu excepţia mănuşilor, care-i ajungeau până la jumătatea antebraţului şi contrastau strident prin culoarea lor violacee. Nu pareau să facă parte din vestimentaţia ei obişnuită. Detectivul observă pe unul din degete, sub mănuşă, prezenţa inelului.

Se aflau faţă în faţă, în colţuri opuse ale camerei.

— Nu vă place asta, nu-i aşa, doamnă? întrebă pământeanul.

Klorissa dădu din umeri.

— De ce mi-ar place? Doar nu sunt animal. Dar pot face faţă. Te obişnuieşti, când ai de-a face cu… cu… (urmă o pauză, după care îşi împinse înainte bărbia de parcă s-ar fi hotărât să vorbească pe şleau)… cu copii. Şi pronunţă ultimul cuvânt cu o precizie intenţionată.

— S-ar părea că nu vă place slujba pe care o aveţi.

— E o slujbă importantă. Trebuie făcută. Şi totuşi, nu-mi place.

— Dar lui Delmarre îi plătea?

— Cred că nu, dar nu o arăta niciodată. Era un bun solarian.

— Şi era formalist.

Klorissa păru surprinsă.

— Chiar dumneavoastră aţi afirmat asta, remarcă Baley. În timpul vizionării, când am spus că vă las să vă îmbrăcaţi în linişte, mi-aţi ripostat că sunt formalist ca şeful.

— A, da. Păi, era formalist. Nici chiar la vizionări nu-şi permitea libertăţi. Era întotdeauna foarte corect.

— Şi acesta e un lucru neobişnuit?

— N-ar trebui să fie. De fapt, se presupune că toată lumea e astfel, dar nimeni nu e, vreau să zic, la vizionări. Dacă tot nu e vorba de prezenţă fizică, de ce să ne mai dăm silinţa? Înţelegeţi? Nici eu nu fac eforturi deosebite. Doar când vorbeam cu şeful. Cu el trebuia să respect uzanţele.

— Îl admiraţi pe doctorul Delmarre?

— Era un bun solarian.

— Aţi numit acest loc crescătorie şi aţi pomenii de copii. Creşteţi copii aici?

— De la vârsta de o lună. Fiecare făt de pe Solaria e adus aici.

— Făt?

— Da. (Klorissa se încruntă.) Îi primim la o lună după concepţie. Vă stânjeneşte asta?