Soarele gol [The Naked Sun - ro]
- Автор: Азимов Айзек
- Год: 1993
- Язык: Română
- Год: Teora
- ISBN: 973-601-099-6
- Переводчик: Florin Ionescu
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Soarele gol [The Naked Sun - ro]». Краткое содержание книги:
— Nu, răspunse scurt detectivul. Îmi puteţi arăta crescătoria?
— Da, dar vă rog să rămâneţi la distanţă.
Baley privi, de sus, de-a lungul încăperii şi faţa-i prelungă se înăspri. Între ei şi incubator se afla un perete de sticlă. De partea cealaltă, era sigur, se creaseră condiţii perfecte de temperatură, umiditate şi asepsie. Iar acele numeroase recipiente, şir după şir, conţineau fiecare câte o mică fiinţă plutind într-un fluid cu compoziţie precis stabilită, în care se introducea un amestec nutritiv format din diverse ingrediente, în proporţii ideale. Feţii trăiau şi se dezvoltau. Nişte mici vietăţi, unii mai mici chiar decât jumătate din pumnul lui, cu capetele bulbucate, cu membrele de-abia înmugurite şi cu cozile pe calc de dispariţie.
Klorissa, stând la vreo şapte metri de Baley, îl întrebă:
— Cum vă place, domnule detectiv?
— Câţi aveţi aici?
— În dimineaţa aceasta, o sută cincizeci şi doi. Primim cin-cisprezece-douăzcci în fiecare lună, şi tot atâtora le dăm paşaport spre viaţa independentă.
— Este singura instituţie de acest fel de pe întreaga planetă?
— Exact. Ne ajunge pentru a menţine echilibrul demografic, în condiţiile unei populaţii de douăzeci de mii şi ale unei medii de viaţă de trei sute de ani. Clădirea este nouă. Doctorul Delmarre a supravegheat personal construirea ei şi a introdus multe schimbări în activitatea de aici. Mortalitatea feţilor este practic zero.
Mai mulţi roboţi circulau printre recipiente, oprindu-se lângă fiecare, controlând meticulos aparatele de măsură şi verificând starea micuţilor embrioni.
— Dar cine le operează pe mame? întrebă Baley. Vreau să spun, cine extrage feţii?
— Doctorul, răspunse Klorissa.
— Doctorul Delmarre?
— O, nu! Doctorii-medici. Doar nu vă închipuiţi că doctorul Delmarre s-ar fi înjosit vreodată să… Ei, dar să lăsăm asta.
— Nu puteţi folosi roboţi?
— Roboţi în chirurgie? Domnule detectiv, nu prea văd cum s-ar împăca asta cu Prima lege. La nevoie, pentru a salva o viaţă omenească, un robot ar putea extrage un apendice, dacă s-ar pricepe, dar cred că după asta ar trebui trimis să i se facă reparaţii capitale. O incizie în carne de om ar fi un lucru traumatizant pentru creierul lui pozitronic. Doctorii-oameni reuşesc să se obişnuiască cu aşa ceva. Chiar şi cu necesitatea prezenţei personale.
— Văd, totuşi, că roboţii se ocupă de feţi. Dumneavoastră interveniţi vreodată? Doctorul Delmarre intervenea?
— Uneori trebuie, când se complică lucrurile. De pildă, dacă un făt are tulburări de dezvoltare. Roboţii nu pot aprecia situaţia eu exactitate când e vorba de vieţi omeneşti.
Baley dădu din cap a înţelegere:
— Există, presupun, riscul unei aprecieri greşite care să ducă la pierderea unei vieţi omeneşti.
— Da de unde! Există riscul supraaprecierii unei vieţi omeneşti şi al păstrării ei nejustificate, ripostă Klorissa cu asprime în glas. Ca fetologi, domnule Baley, avem grijă să se nască numai copii sănătoşi. Numai sănătoşi. Nici cele mai bune analize genetice ale părinţilor nu ne pot asigura că toate permutările şi combinările de gene vor fi favorabile, ca să nu mai vorbim de posibilitatea unor mutaţii. Asta e marea noastră preocupare: mutaţia neprevăzută. Am redus acest risc la mai puţin de unu la mie, dar asta înseamnă că aproximativ o dată la fiecare deceniu lot mai avem necazuri.
Spunând acestea, Klorissa îi făcu semn lui Baley s-o urmeze dc-a lungul balconului.
— Vă voi arăta acum creşele şi dormitoarele copiilor. Cu ei avem probleme mult mai mari decât cu feţii şi nu putem folosi munca roboţilor decât într-o anumită măsură.
— De ce?
— Aţi şti de ce, domnule Baley, dacă aţi fi încercat vreodată să lămuriţi un robot de importanţa disciplinei. Prima lege îi face aproape incapabili s-o sesizeze. Şi să ştiţi că aceşti copii înţeleg situaţia aproape imediat ce încep să vorbească. Am văzut un ţânc de trei ani ţinând la respect o duzină de roboţi doar prin faptul că ţipa la ei: „O să mă loviţi! Mă doare!” Ca să înţeleagă că un copil poate minţi cu bună ştiinţă, robotul trebuie să fie foarte perfecţionat.
— Delmarre se descurca cu copiii?
— De regulă, da.
— Cum proceda? Se ducea printre ei şi-i învăţa minte?
— Doctorul Delmarre? Să-i atingă? O, ceruri! Bineînţeles că nu. Dar se pricepea să le vorbească. Şi ştia să ordone roboţilor. L-am văzut odată vizionând un copil timp de cincisprezece minute şi ţinând tot acest timp un robot în poziţia de a-i trage ţâncului o palmă. Câteva simulări din partea robotului şi copilul afla că nu e de glumă cu şeful. Iar acesta era destul de priceput încât de regulă robotului nu-i trebuiau mai târziu decât mici reparaţii curente.
— Dar dumneavoastră vă duceţi printre copii?
— Uneori n-am încotro. Nu sunt ca şeful. Poale că într-o zi mă voi pricepe să rezolv treburile astea de la distanţă, dar dacă aş încerca acum n-aş face decât să distrug roboţii. Şliţi, e o adevărată artă să dirijezi un robot aşa cum trebuie. Dar mai bine nu-mi amintiţi de asta! Să mă duc printre copii! Mici animale!
Klorissa îl fixă brusc pe detectiv.
— Bănuiesc că nu v-ar deranja să-i vedeţi.
— Nu, nu m-ar deranja.
Femeia ridică din umeri şi îl privi amuzată.
— Pământean!
Apoi, reluându-şi mersuclass="underline"
— Şi în fond, la ce bun toate astea? Până la urmă va trebui să admiteri că Gladia Delmaire l-a ucis. Va trebui să admiteţi.
— Nu sunt prea convins, totuşi, replică Baley.
— Cum puteţi să nu fiţi convins? Cine altul ar putea fi?
— Există şi alte posibilităţi, doamnă.
— Cine, de pildă?
— Păi, de pildă, chiar dumneavoastră.
Reacţia Klorissei îl lăsă pe Baley uimit.
12. SE RATEAZĂ O ŢINTĂ
Klorissa râdea. Şi râse până ce îşi pierdu răsuflarea, iar faţa bucălată îi deveni stacojie. După care se rezemă de perele ca să-şi revină.
— Nu, nu vă apropiaţi! exclamă Klorissa. N-am nimic.
— E o ipoteză chiar atât de hazlie? întrebă Baley cu gravitate.
Femeia dădu să spună ceva şi izbucni iar în râs. Apoi, aproape în şoaptă:
— O, sunteţi într-adevăr pământean! Cum l-aş fi putut omorî eu?
— Îl cunoşteaţi bine, îi ştiaţi obiceiurile, aşa că puteaţi aranja totul.
— Şi vă-nchipuiţi că l-aş fi putut vedea? Că m-aş fi putut apropia de el ca să-i dau cu ceva în cap? Dar nu înţelegeţi deloc situaţia, domnule Baley!
Detectivul simţi că roşeşte.
— De ce nu v-aţi fi putut apropia de el, doamnă? Doar sunteţi învăţată cu…
— Cu copiii.
— Una duce la cealaltă. Dealtfel, păreţi să toleraţi şi prezenţa mea.
— La câţiva metri, răspunse Klorissa cu dispreţ.
— Da, dar vin de la un om căruia aproape i s-a făcut rău pentru că a stat câtva timp în prezenţa mea.
— Este doar o deosebire de intensitate, dar reacţia este aceeaşi, răspunse Klorissa, mai calmă.
— Dar nici nu trebuie mai mult de atât. Vreau să spun că obişnuinţa de a vedea copiii vă putea permite să suportaţi prezenţa lui Delmarre un anumit timp.
— Aş vrea să subliniez, domnule Baley, ripostă Klorissa fără să mai pară deloc amuzată, că puterea mea de a suporta nu contează aici câtuşi de puţin. Doctorul Delmarre era foarte formalist. Aproape tot atât de mult ca Leebig. Aproape. Chiar dacă cu aş fi suportat să-l văd, nu m-ar fi suportai el pe mine. Doamna Delmarre este singura persoană căreia i-ar fi putut permite să se apropie de el şi să-l vadă.