Soarele gol [The Naked Sun - ro]
- Автор: Азимов Айзек
- Год: 1993
- Язык: Română
- Год: Teora
- ISBN: 973-601-099-6
- Переводчик: Florin Ionescu
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Soarele gol [The Naked Sun - ro]». Краткое содержание книги:
Baley îşi ridică sprâncenele.
— O să mă omori? Recurgi des la asemenea ameninţări?
— N-a fost nici o ameninţare.
— Atunci vorbeşte acum. În timpul pe care l-ai irosit puteam realiza multe. Erai un colaborator apropiat al doctorului Delmarre, nu-i aşa?
Leebig îşi plecă capul. Umerii i se mişcau uşor, în ritmul unei respiraţii lente, regulate. Când îşi ridică privirea era din nou stăpîn pe sine. Reuşi chiar să schiţeze un surâs vag, anemic.
— Da, eram.
— După câte am înţeles, pe Delmarre îl interesau noi tipuri de roboţi.
— Da.
— Ce tipuri?
— Te pricepi la robotică?
— Nu. Explică-mi ca unui profan.
— Nu cred că pot.
— Încearcă! Bănuiesc, de pildă, că voia nişte roboţi capabili să-i disciplineze pe copii. Ce implică asta?
Leebig îşi ridică uşor sprâncenele şi spuse:
— În limbaj foarte simplu, omiţând toate detaliile tehnice, este vorba de o intensificare a integralei C care guvernează reacţia tandem Sikorovici la etajul nr. 65.
— Vorbe goale, spuse detectivul.
— E adevărul.
— Pentru mine sunt vorbe goale. Nu-mi poţi explica altfel?
— E vorba de o anumită slăbire a acţiunii Primei legi.
— De ce? Copilul este pedepsit pentru propriul său bine în viitor. Nu sună aşa teoria?
— O, propriul sau bine în viitor! (Ochii lui Leebig se aprinseră de pasiune. Roboticianul părea să devină mai puţin conştient de interlocutorul său şi, implicit, mai comunicativ.) O simplă abstracţiune, ia gândeşte-te! Câţi oameni sunt dispuşi să accepte mici neplăceri în prezent pentru binele lor în viitor? Cât timp îţi trebuie ca să înveţi un copil că ceea ce are gust bun acum înseamnă durere de stomac mai târziu şi că ceea ce acum are gust rău va vindeca durerea de stomac de mai târziu? Şi totuşi vrei ca un robot să poată înţelege aşa ceva? Durerea provocată copilului de către robot creează un mare potenţial disruptiv în creierul pozitronic al.acestuia. Pentru a-l neutraliza printr-un antipotenţial rezultat din sesizarea „binelui în viitor” este nevoie de numeroase circuite suplimentare, care ar mări masa creierului pozitronic cu cincizeci la sută, afară de cazul când s-ar renunţa la alte circuite.
— Deci n-ai reuşit să creezi un asemenea robot, spuse Baley.
— Nu, şi n-am să reuşesc vreodată. Şi nici altcineva.
— Doctorul Delmarre experimenta un asemenea model în perioada când a fost ucis?
— Nu un asemenea model. Ne interesau alte lucruri, mai uşor de realizat.
Baley spuse calm:
— Doctore Leebig, trebuie să capăt unele noţiuni de robotică şi am să.te rog pe dumneata să mi le predai.
Leebig clătină din cap cu violenţă, iar pleoapa care-i atârna se lăsă şi mai jos, într-un fel de clipire oribilă.
— E clar că un curs de robotică nu poate fi predat la repezeală. Iar eu n-am timp pentru asta.
— Şi totuşi, trebuie să mă instruieşti. Pe Solaria totul este legat de roboţi. Dacă avem nevoie de timp, cu atât mai mult trebuie să te văd. Sunt pământean şi nu pot lucra sau gândi comod în timp ce vizionez.
Părea imposibil ca Leebig să devină mai ţeapăn decât era. Şi totuşi deveni.
— Nu mă interesează fobiile dumitale pământene. Nici vorbă de văzut.
— Cred că ai să-ţi schimbi părerea când îţi voi spune ceea ce doresc să aflu în primul rând.
— Nimic nu mă va face să mi-o schimb.
— Da? Atunci ascultă puţin. Sunt convins că, de când există robotul pozitronic, Prima lege a roboticii a fost greşit enunţată. În mod intenţionat.
Leebig făcu câteva mişcări dezordonate.
— Greşit enunţată? Prostii! Eşti nebun! De ce?
— Ca să se ascundă faptul, răspunse Baley cu deplin sânge rece, că roboţii pot comite crime.
14. SE DEZVĂLUIE UN MOBIL
Leebig îşi întinse încet colţurile gurii. Baley crezu mai întâi că e un fel de mârâit, dar apoi, cu multă surprindere, decise că este cea mai nereuşită încercare de a zâmbi pe care o văzuse vreodată.
— Să nu mai spui asta, îl sfătui Leebig. Să nu mai spui asta niciodată.
— Şi de ce nu?
— Pentru că orice lucru, oricât de mărunt, care provoacă neîncredere în roboţi, e dăunător. Neîncrederea în roboţi e o maladie omenească!
Vorbea de parcă ar fi făcut morală unui copilaş. Ca şi cum s-ar fi străduit să spună în şoaptă lucruri pe care ar fi vrut să le strige. Ca şi cum ar fi vrut să convingă atunci când, de fapt, ceea ce voia el era să impună în mod categoric.
— Cunoşti istoria roboticii? întrebă Leebig.
— Puţin.
— Ca pământean, ar trebui s-o cunoşti. Da, da. Ştii că roboţii au avut de la început împotriva lor un „complex Frankcnstein”? Erau suspecţi. Oamenii se fereau şi se temeau de roboţi. Ca atare, robotica era un fel de ştiinţă clandestină. Cele trei Legi au fosi introduse în programul roboţilor tocmai pentru a se învinge această neîncredere, şi chiar şi aşa Pământul n-a permis niciodată dezvoltarea unei societăţi robotizate. Unul dintre motivele pentru care primii pionieri au plecat de pe Pământ ca să colonizeze restul Galaxiei a fost acela de a putea crea societăţi în care roboţii să-l izbăvească pe om de trudă şi sărăcie. Şi chiar şi mai târziu a rămas, undeva, o bănuială latentă, gata să erupă la cel mai mic prilej.
— Dar dumneata personal ai avut vreodată de combătut această neîncredere în roboţi?
— De multe ori, răspunse Leebig cu asprime.
— Oare de aceea dumneata şi alţi roboticieni sunteţi gata să denaturaţi puţin faptele, pentru a respinge asemenea bănuieli?
— Nu există nici o denaturare.
— De pildă, nu sunt cele trei Legi greşit enunţate?
— Nu!
— Îţi pot demonstra că sunt, şi dacă nu reuşeşti să mă convingi de contrariu, am să demonstrez asta, de voi putea, întregii Galaxii.
— Eşti nebun. Orice argument ai avea, este eronat, le asigur.
— Să discutăm chestiunea?
— Dacă nu-mi ia prea mult timp…
— Faţă-n faţă? Să ne vedem?
Leebig făcu o strâmbătură:
— Nu!
— Adio, doctore Leebig. Alţii au să mă asculte.
— Stai! Pe marea Galaxie, omule, stai!
— Ne vedem?
Roboticianul îşi ridică braţele şi îşi băgă încet unul din degetele mari în gură. După care îl privi fix pe detectiv.
Regresează oare în faza copilăriei, se gândi Baley, ca să mă poată vedea fără reţineri?
— Ne vedem? repetă pământeanul.
Dar Leebig clătină încet din cap.
— Nu pot! Nu pot! gemu el, pronunţând greu cuvintele din cauza degetului vârât în gură. Fă cum doreşti.
Baley îl văzu pe solarian întorcându-se spre perete, încovoindu-şi spatele şi ascunzându-şi faţa în mâjnilc tremurânde.
— Bine, atunci, cedă detectivul, accept să ne vizionăm.
— Scuză-mă o clipă, spuse Leebig, cu faţa tot spre perete. Revin imediat.
În această scurtă pauză Baley îşi văzu de unele mici treburi personale şi, privindu-şi în oglindă chipul proaspăt bărbierit, se întrebă dacă reuşea oare să înţeleagă Solaria şi pe solarieni. Cam îndoielnic!
Oftă şi apăsă pe un buton. Imediat se ivi un robot. Fără să se întoarcă spre el, detectivul întrebă:
— Mai este vreun aparat de vizionare la crescătorie afară de cel folosit de mine?