Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

JON

— Othor, anunţă Ser Jaremy Rykker, nu mai e nici o îndoială. Iar ăsta a fost Jafer Flowers. Întoarse cadavrul cu vârful cizmei, iar faţa albă a mortului privi cerul cu ochi albaştri. Au fost oamenii lui Ben Stark, amândoi.

Oamenii unchiului meu, se gândi Jon năucit, îşi aminti cum se rugase să meargă cu ei. Zei, eram un băiat aşa de necopt. Dacă m-ar fi luat, aş fi putut zace acolo…

Încheietura dreaptă a lui Jafer se sfârşea într-un ciot de carne sfâşiată şi os rupt între fălcile Nălucii. Mâna sa dreaptă plutea într-un borcan cu oţet, în turnul Maesterului Aemon. Mâna sa stângă, încă întreagă, era la fel de neagră precum mantia.

— Zeii să aibă milă, murmură Bătrânul Urs.

Se săltă de pe bidiviul său, întinzându-i lui Jon hăţurile. Dimineaţa era neobişnuit de caldă; broboane de transpiraţie şiroiau pe fruntea lată a Lordului Comandant, precum roua pe un pepene. Calul său era nervos, rostogolindu-şi ochii, trăgându-se înapoi de lângă morţi, cât de departe îl lăsau frâiele. Jon conduse iapa câţiva paşi mai încolo, luptându-se s-o împiedice s-o rupă la fugă. Cailor nu le plăcea atmosfera din acest loc. De fapt, nici lui Jon.

Câinilor le plăcea cel mai puţin. Nălucă îi condusese pe toţi aici; haita de câini se dovedise a fi nefolositoare. Când Bass, dresorul de câini, încercase să-i facă să adulmece urma, după mâna tăiată, parcă înnebuniseră, urlând şi lătrând, luptându-se să fugă. Chiar şi acum mârâiau şi scânceau rând pe rând, trăgând de lese, în vreme ce Chett îi înjura pentru laşitatea lor.

E doar o pădure, îşi spuse Jon, iar ei sunt doar nişte morţi. Mai văzuse morţi şi înainte…

Noaptea trecută visase iarăşi despre Winterfell. Rătăcea prin castelul pustiu, căutându-şi tatăl, coborând în cripte. Numai că, de data asta, visul mersese mai departe ca înainte. Auzea în întuneric scrâşnetul pietrei frecate de piatră. Când se întorsese, văzuse că sarcofagele se deschideau, unul după altul. Pe când regii morţi ieşeau clătinându-se din mormintele lor negre şi reci, Jon se trezise în bătăile puternice ale inimii. Chiar şi Nălucă sărise în pat pentru a-l adulmeca pe faţă, iar Jon nu-şi putuse îndepărta sentimentul profund de spaimă. Nu mai îndrăznise să se culce. În loc de asta, urcase pe Zid şi se plimbase, neliniştit, până când văzuse prima geană de lumină a zorilor. N-a fost decât un vis. Sunt frate în Rondul de Noapte acum, nu vreun băietan speriat.

Samwell Tarly se pitise la rădăcina copacilor, pe jumătate ascuns de cai. Faţa lui rotundă avea culoarea laptelui prins. Până acum nu se împleticise încă prin pădure să vomite, dar nici nu privise prea mult la cei morţi.

— Nu mă pot uita, şopti el nefericit.

— Trebuie să te uiţi, îi spuse Jon, ţinându-şi glasul coborât, să nu audă şi ceilalţi. Maester Aemon te-a trimis aici să fii ochii lui, nu? La ce bun sunt ochii dacă îi ţii închişi?

— Da, însă… sunt aşa un laş, Jon.

Jon îşi puse o mână pe umărul lui Sam.

— Avem doisprezece cercetaşi cu noi, câinii şi pe Nălucă. Nu-ţi va face nimeni nici un rău, Sam. Du-te şi uită-te. Prima dată este cel mai greu.

Sam dădu din cap, adunându-şi curajul cu un efort vizibil. Încet, îşi răsuci capul. Ochii i se holbară, însă Jon îl ţinu cu mâna, ca să nu se poată întoarce.

— Ser Jaremy, făcu Bătrânul Urs aspru, Ben Stark avea cu el şase oameni când a plecat de la Zid. Unde sunt ceilalţi?

Ser Jaremy clătină din cap.

— As da orice să ştiu.

În mod vizibil, pe Mormont nu-l mulţumi răspunsul.

— Doi dintre fraţii noştri au fost hăcuiţi la o aruncătură de băţ de Zid, dar cercetaşii tăi nu au auzit nimic. Aşa de rău a ajuns Rondul de Noapte? încă mai căutăm prin pădurile astea?

— Da, lordul meu, însă…

— Mai avem schimburi de gardă?

— Da, avem, dar…

— Acest om are un corn de vânătoare. Mormont arătă spre Othor. Trebuie să cred că a murit fără să sune în el? Sau au surzit şi orbit toţi cercetaşii tăi?

Ser Jaremy se zbârli, cu faţa întunecată de furie.

— Nu a răsunat nici un corn, lordul meu, pentru că cercetaşii mei l-ar fi auzit. Nu am suficienţi oameni să organizez atâtea patrule pe cât aş vrea… iar din clipa în care Benjen a dispărut, am rămas mai aproape de Zid decât înainte, la ordinele dumneavoastră. Bătrânul Urs mârâi.

— Da. Bine. Fie şi aşa. Făcu un gest nerăbdător. Spune-mi cum au murit.