Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

SANSA

Veniră după Sansa în a treia zi.

Ea alese o rochie simplă, din lână de un cenuşiu-închis, croită simplu, dar cu broderii bogate în jurul gulerului şi al mânecilor. Îşi simţea degetele îngroşate şi neîndemânatice pe când se chinuia cu clemele de argint, fără ajutorul servitorilor. Jeyne Poole fusese închisă împreună cu ea, însă îi era nefolositoare. Faţa ei era umflată de atâta plâns şi se părea că nu se mai putea opri să bocească după tatăl ei.

— Sunt sigură că tatăl tău este bine, îi spuse Sansa după ce reuşise, în cele din urmă, să-şi închidă corect rochia. Am să-i cer reginei să te lase să-l vezi.

Se gândise că blândeţea ar putea să-i ridice lui Jeyne moralul, însă cealaltă fată privi doar spre ea cu ochii roşii şi umflaţi, începând să plângă şi mai tare. Era aşa o copilă!

Şi Sansa plânsese, în prima zi. Chiar în interiorul zidurilor solide ale Avanpostului lui Maegor, cu uşa închisă şi zăvorâtă, era greu să nu fii înspăimântat când începuse masacrul. Crescuse în zăngănitul armelor din curte şi abia dacă existase o zi din viaţa ei în care nu se auziseră săbiile lovindu-se una de alta, dar, ştiind că acum lupta era adevărată, lucrurile erau complet diferite. Auzise totul, aşa cum nu mai auzise niciodată înainte, şi mai răsunaseră şi alte zgomote, gemete de durere, sudălmi furioase, strigăte de ajutor şi gemetele răniţilor şi ale celor care mureau. În cântece, cavalerii nu strigau niciodată şi nici nu cerşeau îndurare.

Aşa că plânsese, rugându-se de ei prin uşa încuiată să-i spună ce se întâmpla, strigând după tatăl ei, după Septa Mordane, după rege, după prinţul ei galant. Dacă străjerii care o păzeau îi auziseră rugăminţile, nu ştia, pentru că nu-i răspunseseră niciodată. Singura dată când se deschisese uşa fusese târziu, noaptea trecută, când i-o aduseseră pe Jeyne Poole, lovită şi tremurând.

— Îi omoară pe toţi, ţipase la ea fiica administratorului. Şi începuse să povestească. Câinele dărâmase uşa cu un ciocan de luptă. Erau cadavre pe scara Turnului Mâinii, iar treptele erau năclăite de sânge. Sansa îşi ştersese propriile ei lacrimi şi se chinuise să-şi consoleze prietena. Se duseseră la culcare în acelaşi pat, îmbrăţişate ca două surori.

A doua zi fusese chiar mai îngrozitoare. Camera în care fuseseră încuiate era în vârful celui mai înalt turn al Avanpostului lui Maegor. De la fereastră putuse vedea că grilajul greu de fier din turnul de pază de la poartă era lăsat jos, iar podul mobil fusese coborât peste şanţul adânc, secat, care separa fortăreţele concentrice de castelul principal. Străjerii Lannister cutreierau meterezele cu suliţe şi arbalete în mâini. Luptele se terminaseră, iar o linişte de mormânt se pogorâse asupra Fortăreţei Roşii. Singurele zgomote erau cele produse de gemetele şi smiorcăielile nesfârşite ale lui Jeyne.

Li se aducea hrană, brânză tare, pâine proaspăt coaptă şi lapte la dejun, pui fript cu legume la prânz şi o cină târzie cu vită şi fiertură de ovăz, însă servitorii care veneau cu mâncarea nu răspundeau la întrebările Sansei.

Seara, nişte femei îi aduseseră haine din Turnul Mâinii şi unele lucruri pentru Jeyne, însă ele păreau aproape la fel de îngrozite ca Jeyne, iar când încercase să le vorbească, fugiseră de lângă ea, de parcă ar fi avut ciumă.

Străjerii de la uşă refuzau în continuare să le lase să părăsească încăperea.

— Vă rog, trebuie să vorbesc din nou cu regina, le spunea Sansa, aşa cum le spusese tuturor celor pe care-i văzuse în ziua aceea. Va dori să vorbească cu mine, ştiu că da. Spuneţi-i că vreau s-o văd, vă rog. Dacă nu regina, atunci Prinţul Joffrey, dacă sunteţi drăguţi. Ne vom căsători când vom fi mari.

La lăsarea serii, în cea de-a doua zi, începu să bată un clopot mare. Glasul său era adânc şi sonor, iar dangătul lui o umplu pe Sansa de un simţământ de sfârşeală. Dangătul nu mai contenea, iar după o vreme, auziră alte clopote răspunzând dinspre Marele Templu al lui Baelor, pe Dealul lui Visenya. Sunetul se rostogolea prin oraş ca un tunet, avertizând asupra furtunii care stătea să vină.