Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Oh, zeilor, gemu el, pe când bluza de dedesubt începu să se înroşească. Scoate-o.

Când o trase afară din el, băiatul muri.

Caii nechezau puternic. Arya se ridică de lângă cadavru, rămânând nemişcată şi înfricoşată înaintea morţii. Sângele ţâşnise din gura băiatului când se prăbuşise, iar acum mai mult curgea din tăietura din burtă, băltind sub cadavru. Palmele erau tăiate acolo unde strânsese sabia. Ea se dădu încet înapoi, cu Acul înroşit în mâini. Trebuia să scape de aici, să fugă undeva departe, undeva unde să fie dincolo de ochii acuzatori ai băiatului de grajd.

Înşfacă din nou căpăstrul şi hamurile şi alergă la iapa ei, însă pe când ridica şaua pe spatele calului, îşi dădu seama, cu o spaimă rece, că porţile castelului vor fi închise. Chiar şi uşile din spate erau, în mod sigur, păzite. Poate că străjerii nu o vor recunoaşte. Dacă-şi vor închipui că este băiat, poate că o vor lăsa… Nu, în mod sigur aveau ordine să nu lase pe nimeni afară, nu ar mai fi contat dacă o cunoşteau sau nu.

Însă mai era o cale de ieşire din castel…

Şaua alunecă din mâinile Aryei şi căzu cu o bufnitură înfundată şi un norişor de praf. Ar mai putea găsi, oare, încăperea cu monştri? Nu era sigură, însă ştia că trebuia să încerce.

Luă veşmintele pe care le adunase şi-şi puse o mantie, ascunzând Acul între faldurile ei. Făcu sul şi legă restul hainelor. Cu bocceaua sub braţ, se strecură spre capătul celălalt al grajdului. Descuind uşa din spate, privi neliniştită afară. Putea auzi la distanţă zarva luptelor cu sabia şi vaietul înfiorător al unui bărbat răsunând în toată curtea. Trebuia acum să coboare treptele în serpentină, dincolo de bucătăria mică şi de ţarcul cu porci, aşa cum făcuse ultima dată, când gonise după motanul acela… numai că asta o obliga să treacă pe lângă cazarma mantiilor aurii. Nu putea merge pe acolo. Arya încercă să se gândească la o altă cale. Dacă traversa spre partea cealaltă a castelului, s-ar putea strecura de-a lungul zidului dinspre râu şi prin mica grădină a zeilor… Însă în primul rând va trebui să traverseze curtea, sub ochii gărzilor de pe metereze.

Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi străjeri pe ziduri. Majoritatea erau mantii aurii, înarmaţi cu suliţe. Unii dintre ei o cunoşteau din vedere. Oare ce ar face dacă ar vedea-o alergând prin curte? Ar părea atât de mică de acolo de sus, ar putea ei să-şi dea seama cine era? Le-ar păsa oare?

Trebuia să plece acum, dar când sosi clipa, fu prea speriata ca sa se pună în mişcare.

Calmă ca apa liniştită, îi şopti un glas la ureche. Arya era atât de uluită, încât aproape că scăpă bocceaua.

Privi în jur, însă în grajd nu mai era nimeni în afară de ea, de cai şi de bărbaţii morţi.

Tăcută ca umbra, auzi din nou. Era vocea ei sau a lui Syrio? N-ar fi putut spune, dar vocea îi linişti temerile.

Ieşi din grajd. Era lucrul cel mai înspăimântător pe care-l făcuse vreodată. Ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, dar se forţă să meargă de-a lungul curţii, încet, punând un picior înaintea celuilalt de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume şi nici un motiv să se teamă de cineva. Credea că le putea simţi privirile asupra ei, ca nişte gângănii târându-se pe sub pielea ei, sub veşminte. Nu privi nici o clipă în sus. Dacă i-ar fi văzut uitându-se la ea, tot curajul ar fi părăsit-o, ştia asta, şi atunci ar scăpa bocceaua cu haine şi ar alerga plângând, ca un copil, iar ei i-ar veni de hac. Aşa că-şi menţinu privirea în jos. Când ajunse în umbra septului regal, în partea cealaltă a curţii, era îngheţată din cauza transpiraţiei reci, însă nimeni nu dăduse alarma.

Septul era deschis şi pustiu. Înăuntru, vreo cincizeci de lumânări pentru rugăciuni ardeau într-o tăcere înmiresmată. Arya îşi zise că zeilor nu le va păsa dacă-şi însuşea două. Le ascunse în mâneci şi ieşi pe o fereastră din spate. Să se furişeze înapoi pe aleea unde îl prinsese la înghesuială pe motanul cu o singură ureche fu uşor, dar după asta se rătăci. Sări din fereastră în fereastră, încalecă ziduri şi simţi drumul spre pivniţele întunecate, tăcută ca o umbră. La un moment dat auzi o femeie plângând. Îi trebui mai mult de o oră ca să găsească fereastra lungă şi îngustă care se deschidea spre pivniţa în care aşteptau monştrii.

Îşi aruncă bocceaua prin geam şi se aplecă să-şi aprindă lumânarea. Asta era ceva riscant; focul pe care şi-l amintea ea arsese până la ultimul tăciune şi, în vreme ce sufla în jar pentru a-i reaprinde, auzi voci. Făcându-şi palmele căuş în jurul lumânării, ieşi pe fereastră când vocile se apropiară de uşă, fără să poată măcar să vadă cine era.