Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Corbul hohoti strident. Băiat, băiat, băiat.

Ser Barristan fusese una dintre marile speranţe ale Bătrânului Urs, îşi aminti Jon; iar dacă şi asta se dusese, ce şanse mai existau ca scrisoarea lui Mormont să ajungă unde trebuia? îşi strânse palma pumn. Durerea îi străbătu degetele arse.

— Iar cu surorile mele ce-i?

— Mesajul nu spune nimic despre Lordul Eddard sau despre fete. Dădu iritat din umeri. Poate că nici nu au primit scrisoarea mea. Aemon a trimis două copii, cu cele mai bune dintre păsările sale, dar cine ar putea şti? Mai mult ca sigur, Pycelle nu s-a coborât până acolo încât să răspundă. N-ar fi pentru prima oară, nici pentru ultima. Mă tem că trebuie să nu contăm pe Debarcaderul Regelui. Ei ne spun doar ce vor ei să ştim, iar asta este destul de puţin.

Iar tu-mi spui doar ce vrei tu să ştiu, iar asta-i şi mai puţin, se gândi Jon nemulţumit. Fratele său, Robb, chemase steagurile şi plecase spre sud la război; totuşi, nici o vorbă despre asta nu ajunsese până la el… Noroc cu Samwell Tarly, care citise scrisoarea lui Aemon şi-i dezvăluise conţinutul şi lui Jon în noaptea aceea, în cel mai mare secret, spunând tot timpul că n-ar trebui să vorbească despre asta. Fără nici o îndoială că îşi închipuiau că războiul fratelui său nu-l privea. Asta îl deranja mai mult decât ar fi putut spune. Robb se afla în marş, iar el nu. Indiferent cât de des îşi spunea că locul său era aici, cu fraţii săi de pe Zid, încă se simţea ca un laş.

— Porumb, ţipă corbul. Porumb, porumb.

— Oh, lasă gălăgia, îi spuse Bătrânul Urs. Snow, cât de repede spune Maester Aemon că ţi-ai putea folosi din nou mâna?

— Curând, răspunse Jon.

— Bine. Lordul Mormont puse pe masa dintre ei o sabie mare, cu o teacă din metal negru, cu benzi de argint. Poftim. Atunci, să fii pregătit pentru asta.

Corbul bătu din aripi şi ateriza pe masă, ţopăind spre sabie cu capul întins, curios. Jon ezită. Nu avea idee ce însemna asta.

— Lordul meu?

— Focul a topit argintul de pe măciulie şi a ars garda şi mânerul. Ei bine, pielea e uscată şi lemnul vechi, la ce să te fi aşteptat? Acum lama… ar trebui un foc de câteva sute de ori mai puternic ca să topeşti lama. Mormont azvârli teaca pe scândurile de stejar. Restul l-am făcut ca nou. Ia-o.

— Ia-o, repetă corbul, curăţându-şi penele. Ia-o, ia-o.

Stânjenit, Jon luă sabia în mâna. În mâna stângă; dreapta, bandajată, era încă prea rănită şi nesigură. Cu grijă, o scoase din teacă şi o ridică la nivelul ochilor.

Măciulia mânerului era din piatră deschisă la culoare, îngreunată cu plumb, ca să echilibreze lama lungă. Fusese sculptată în forma unui cap de lup cu colţii rânjiţi, cu pietre de granat în loc de ochi. Mânerul era acoperit cu piele netăbăcită, moale şi neagră, dar nepătată încă de transpiraţie sau sânge. Lama însăşi era cu jumătate de cot mai lungă decât cele cu care era el obişnuit, ascuţită în aşa fel încât să străpungă la fel de bine pe cât să taie, cu trei şanţuri adânc săpate în metal. Dacă Gheaţă era cu adevărat o sabie pentru ambele mâini, aceasta era pentru o mână şi jumătate, numită uneori „sabie bastardă”. Totuşi, sabia cu cap de lup părea de fapt mai uşoară decât cele pe care le mânuise până acum. Când o întoarse într-o parte, putu vedea unduirile în oţelul negru, acolo unde metalul fusese pliat de repetate ori.

— Acesta-i oţel Valyrian, lordul meu, spuse el minunându-se.

Tatăl său îl lăsase de multe ori să mânuiască Gheaţa; ştia cum trebuia să arate şi să se simtă.

— Aşa este, îi răspunse Bătrânul Urs. A fost sabia tatălui meu şi, mai înainte, a tatălui său. Mormonţii au purtat-o timp de cinci veacuri. Am folosit-o şi eu la timpul meu şi i-am dat-o fiului meu, când m-am îmbrăcat în negru.

Îmi oferă sabia fiului său! Lui Jon nu-i venea să creadă. Sabia era excelent echilibrată. Tăişurile luceau uşor, de parcă ar fi sărutat lumina.

— Fiul dumneavoastră…

— Fiul meu a adus dezonoare Casei Mormont, dar cel puţin a avut bunul-simţ să lase sabia în urmă, când a fugit. Sora mea mi-a dat-o spre păstrare, însă vederea ei îmi aminteşte de ruşinea făcută de Jorah, aşa că am pus-o deoparte şi nu m-am mai gândit la ea decât atunci când am găsit-o în cenuşa camerei mele de dormit. Măciulia originală era un cap de urs din argint, tocită. Pentru tine, m-am gândit că un lup alb ar fi mai potrivit. Unul dintre constructorii noştri este un cioplitor în piatră destul de bun.