Razboi pe Rama

În mod surprinzător, Nicole se simți cuprinsă de teamă când întâlni de aproape rețeaua neurală. Vulturul și ea se aflau într-o încăpere foarte asemănătoare cu cea în care locuia Nicole în raza ocupată de oameni. În spatele lor, lângă perete, stăteau două mirmipisici. Rețeaua sau țesătura sesila ocupa cam cincisprezece la sută din cameră, în spate, în colțul din dreapta. În mijlocul materialului alb, dens și moale era un gol exact cât să încapă Nicole și scaunul ei cu rotile. La cererea Vulturului, Nicole își suflecă mânecile cămășii și-și ridică fusta până deasupra genunchilor. Apoi, cu oarecare emoție, spuse:

— Presupun că ea se așteaptă să intru în acel spațiu, ca apoi să-și înfășoare filamentele în jurul corpului meu.

— Da, spuse Vulturul. O mirmipisică i-a spus să-ți dea drumul când ai să-i ceri. Eu voi sta tot timpul aici, dacă asta te liniștește cât de cât.

Nicole încă mai ezita să intre în rețea.

— Richard mi-a spus că e nevoie de mult timp ca să înceapă adevărata comunicare…

— Asta nu va fi o problemă acum, răspunse Vulturul. În mod sigur, printre informațiile stocate în felia inițială se găseau și date privitoare la metodele care pot fi folosite pentru a comunica eficient cu ființele umane.

— Bine atunci, spuse Nicole trecându-și cu nervozitate mâna prin păr, uite că intru. Urează-mi noroc.

Își dirijă scaunul în golul din rețeaua ca de bumbac, apoi apăsă pe butonul care oprea alimentarea cu energie. În mai puțin de un minut, creatura o înconjură. Nicole nu mai vedea nici măcar conturul Vulturului. Încercă să se liniștească. Nu-mi va face rău, își spuse ea în timp ce simțea cum primele sute, apoi mii de firicele se prind de brațele, picioarele, capul și gâtul ei. Așa cum se aștepta, densitatea cea mai mare a firelor era în jurul capului ei. Își aminti ce-i spusese Richard. Filamentele erau incredibil de subțiri, dar cred că dedesubt aveau părți foarte ascuțite. Nici măcar nu mi-am dat seama că se înfipseseră bine în straturile exterioare ale pielii mele până n-am încercat să desprind unul.

Nicole se uită lung la o anume masă de fire aflată cam la un metru distanță în fața ei. În timp ce acest ganglion înainta încetișor înspre ea, celelalte elemente din țesătura delicată își schimbau poziția. O trecu un fior rece pe șira spinării. Mintea ei acceptă, în sfârșit, că rețeaua care o înconjura era o ființă vie. După doar câteva momente apărură imaginile.

Își dădu seama imediat că sesila îi citea memoria. Prin minte îi trecură fulgerător imagini din propriul trecut, nici una zăbovind suficient de mult pentru a provoca o emoție. Imaginile veneau în ordine — o amintire din copilărie, ceva legat de pădurea din spatele casei ei din suburbia pariziană Chilly-Mazarin era urmată de o imagine a Mariei râzând cu poftă la o poveste spusă de Max. Ăsta e stadiul transferului de date, se gândi Nicole amintindu-și analiza pe care o făcuse Richard timpului petrecut în rețeaua neurală. Creatura îmi copiază memoria într-a ei. Într-un ritm foarte rapid. Se întrebă fugitiv ce naiba avea să facă sesila cu toate imaginile din memoria ei. Apoi, brusc, cu ochii minții, îl văzu extrem de clar pe Richard într-o încăpere mare care avea pe pereți o frescă uriașă, incompletă. Viziunea deveni un set de imagini în mișcare. Fiecare cadru în parte avea o claritate uluitoare. Nicole avea senzația că se uită la un televizor color amplasat undeva în creierul ei. Vedea până și detaliile picturii murale. Sub ochii ei, o mirmipisică îi îndrepta lui Richard atenția spre anumite teme. De jur împrejurul camerei, alte douăsprezece mirmipisici schițau sau pictau secțiunile neterminate ale frescei.