Pacientul englez [The English Patient - ro]

Are să-ţi fie.

În timpul lunilor de despărţire devenise sarcastic şi independent, îi evita compania. Nu-i putea suporta calmul când se întâlneau. Dăduse telefon la ea acasă şi vorbise cu soţul ei şi o auzise râzând în fundal. Avea în ea un farmec general, care atrăgea pe toată lumea. Era unul dintre luările pe care le iubise la ea. Acum începu să nu mai aibă încredere în nimic.

Bănui că îl înlocuise cu un alt amant. Îi interpretă fiecare gest către ceilalţi ca pe o promisiune cifrată. Ea îl apucase pe Roundell de reverele hainei o dată, pe un hol, şi îl scuturase râzând în timp ce acesta murmura ceva, iar el îl urmărise pe nevinovatul consilier guvernamental timp de două zile să vadă dacă nu era ceva mai mult între ei. Nu mai avea încredere în recentele ei semne de afecţiune către el. Era fie cu el, fie împotriva lui. Era împotriva lui, Nu-i putea suporta nici măcar zâmbetele şovăitoare îndreptate spre el. Dacă ea îi întindea ceva de băut, nu bea. Dacă la cină îi arăta un vas în care plutea un nufăr de Nil, nu se uita. O floare nenorocită, nimic mai mult. Ea avea un grup nou de prieteni apropiaţi din care nu făceau parte nici el, nici soţul ei. Nimeni nu se întoarce la soţ. Ştia şi el atâta lucru despre iubire şi firea umană.

Îşi cumpărase hârtii maro deschis pentru rulat ţigări şi le lipise peste fragmente din Istoriile lui Herodot unde se consemnau războaie care nu-l interesau. Îşi notase toate argumentele ei împotriva lui. Toate lipite în carte-lui însuşi revenindu-i doar vocea privitorului, ascultătorului, acelui „el”.

În ultimele zile dinainte de război se dusese încă o dată la Gilf Kebir să evacueze tabăra de pornire. Soţul ei urma să vină cu avionul să-l ia de acolo. Soţul pe care îl iubiseră amândoi înainte de a începe să se iubească unul pe celălalt.

Clifton a zburat spre Uweinat să-l întâlnească în ziua stabilită, zumzăind pe deasupra oazei pierdute atât de jos încât salcâmii şi-au scuturat frunzele în urma avionului, Molia alunecând prin văi şi crevase — în timp ce el stătea pe culmea înaltă, semnalizând cu o foaie albastră de cort. Apoi avionul s-a îndreptat în jos şi a venit drept spre el, şiapoi s-a prăbuşit cincizeci de metri mai încolo. O limbă azurie de fum încolăcindu-se dinspre trenul de aterizare Nimic nu luase foc.

Un soţ înnebunit. Ucigându-i pe toţi. Omorându-se pe sine şi pe nevasta sa — şi pe el, dat fiind că fără avion nu mai avea cum să iasă din deşert.

Numai că ea nu era moartă. A ridicat-o, eliberând-odin strânsoarea mototolită a avionului, această strânsoare în care o prinsese soţul ei.

 — Cum ai putut să mă urăşti? şopteşte ea în Peştera Înotătorilor, vorbind prin durerea rănilor ei. Încheietura ruptă a mâinii. Coaste sfărâmate. Te-ai purtat îngrozitor cu mine. Aşa a început să te suspecteze soţul meu. Încă mai urăsc acest lucru la tine — cum dispăreai prin deserturi sau baruri.

 — Tu m-ai părăsit pe mine în parcul Groppi.

 — Fiindcă nu m-ai vrut decât ca amantă.

 — Fiindcă mi-ai spus că soţul tău ar fi înnebunit. Ei bine, a înnebunit.

 — Nu pentru multă vreme. Am înnebunit eu înaintea lui, ai ucis totul în mine. Sărută-mă, haide. Nu te mai apăra. Sărută-mă şi spune-mi pe nume.

Trupurile li se întâlniseră în parfumuri, în sudoare, frenetice, încercând, cu limbă sau dinte, să treacă de acel înveliş subţire, ca şi cum acolo, dedesubt, fiecare dintre ei putea atinge esenţa celuilalt şi, în timpul iubirii, i-o putea smulge din trup.

Acum nu are pudră de talc pe braţ, apă de trandafiri pe coapsă.

 — Te crezi un iconoclast, dar nu eşti. Te îndepărtezi, sau înlocuieşti ceea ce nu poţi avea. Dacă eşuezi într-un lucru, te atragi într-un altul. Nimic nu te poate schimba. Câte femei ai avut? Te-am părăsit ştiind că nu te voi putea schimba niciodată. Câteodată stăteai în odaie atât de nemişcat, atât de tăcut uneori, ca şi cum a-ţi dezvălui un milimetru în plus din fire ţi-ar fi fost cea mai înaltă trădare de sine.

În Peştera înotătorilor am stat de vorbă. Ne aflam la numai două latitudini depărtare de adăpostul Kufrei.