Pacientul englez [The English Patient - ro]

În apartament e lumină doar dinspre râu şi dinspre deşertul de dincolo de albia sa. Razele cad pe gâtul ei pe picioarele ei pe cicatricea de la vaccin pe care el o iubeşte pe braţul ei drept. Ea stă pe pat, îmbrăţişându-şi goliciunea. El îşi trece palma deschisă peste sudoarea umărului ei. Este umărul meu, gândeşte, nu al soţului ei, acesta este umărul meu. Ca amanţi şi-au dăruit părţi ale trupului unul altuia, astfel. In odaia asta de pe malul râului.

În puţinele ore pe care le au, camera s-a întunecat până la această treaptă de lumină. Doar lumină de râu şi deşert. Doar rareori, când primesc şocul vreunei ploi merg la fereastră şi îşi înalţă braţele, întinzându-se, să leatingă cât mai mult din trup. Strigăte înălţate către scurtul torent umplu străzile.

 — Nu ne vom mai iubi niciodată. Nu ne mai putem întâlni niciodată.

 — Ştiu, spune el.

Noaptea insistenţei ei de a se despărţi.

Stă aşezată, închisă în ea, învelită în armura teribilei sale conştiinţe. Nu poate s-o atingă. Numai cu trupul îi mai e aproape.

 — Niciodată. Orice s-ar întâmpla. -Da.

 — Cred că el ar înnebuni. Înţelegi?

Nu-i răspunde nimic, renunţând la încercarea de-a o trage spre miezul fiinţei lui.

O oră mai târziu ies în noaptea uscată. Aud în depărtare melodiile gramofonului, venind de la cinematograful Muzică pentru Toţi, dinspre ferestrele sale deschise împotriva căldurii. Vor trebui să se despartă înainte de ora închiderii, când persoane cunoscute de ea pot ieşi de acolo.

Sunt în grădina botanică, lângă Catedrala Tuturor Sfinţilor. Ea zăreşte o lacrimă şi se apleacă şi o linge, sorbind-o. Aşa cum i-a sorbit sângele de pe mână când s-a tăiat gătind mâncare pentru ea. Sânge. Lacrimă. Totul îi lipseşte din trup, simte că înăuntru a mai rămas doar fum. Singurul lucru viu este certitudinea atracţiei şi dorinţei viitoare. Ce-ar vrea să spună nu-i poate spune acestei femei a cărei sinceritate e ca o rană, a cărei tinereţe nu e încă muritoare. Nu poate schimba ceea ce iubeşte cel mai mult la ea, lipsa ei de compromisuri, care face ca romantismul poemelor iubite de ea să-şi găsească încă locul cu uşurinţă în lumea reală.

Această noapte a insistenţei ei. Douăzeci şi opt septembrie. Ploaia de pe crengi, uscată deja de razele fierbinţi ale lunii. Nici măcar o picătură de răcoare n-a rămas, să cadă peste el ca o lacrimă. Această despărţire din parcul Groppi. N-a întrebat-o dacă soţul ei e acasă, sus, în acel pătrat de lumină, peste drum.

Priveşte şirul înalt de palmieri călători deasupra lor, braţele lor întinse. Aşa cum capul şi părul ei erau deasupra lui, când îi era amantă.

Acum, nici un sărut. Doar o îmbrăţişare. Se desprinde de ea şi se îndepărtează, apoi se întoarce. E încă acolo. Vine înapoi, se opreşte la câţiva metri de ea, un deget ridicat să sublinieze ce avea de spus.

 — Vreau doar să ştii. Încă nu mi-e dor de tine.

Faţa lui îi pare teribilă, încercând să surâdă. Capul ei se întoarce brusc de la el şi loveşte stâlpul porţii. Vede că o doare, îi observă grimasa. Dar deja s-au despărţit, sunt două persoane distincte acum, zidurile toate înălţate la insistenţa ei. Smucitura ei, durerea ei e întâmplătoare, e voită. Mâna ei ridicată la tâmplă.

 — Are să-ţi fie, spune ea.