Pacientul englez [The English Patient - ro]
- Автор: Ондатже Майкл
- Год: 1997
- Язык: Română
- Год: Univers
- ISBN: 0-9787532-0-8
- Переводчик: Monica Wolfe-Murray
- Жанр: Современная русская и зарубежная проза
Электронная книга - «Pacientul englez [The English Patient - ro]». Краткое содержание книги:
Mătură cu braţul farfurii şi pahare de pe o masa de restaurant, poate că ea are să-şi ridice privirea altundeva în oraş, auzind această zarvă. Când e fără de ea. El care niciodată nu s-a simţit singur prin depărtări de-atâţia kilometri, între oraşele deşertului. Un om în deşert poate ţine o absenţă în mâinile făcute căuş, ştiind că-l va hrăni mai mult decât apa. A auzit că există o plantă pe lângă El Taj a cărei inimă, dacă o scobeşti, e înlocuită de un lichid cu daruri medicinale. În fiecare dimineaţă poţi sorbi acest lichid, o porţie egală cu inima smulsă. Planta mai înfloreşte vreme de un an şi apoi moare din vreo lipsă sau alta.
Stă întins în camera lui, înconjurat de hărţi palide. E fără Katharine. Foamea lui vrea să mistuie toate regulile, întreaga etichetă socială.
Viaţa ei alături de alţii nu-l mai interesează. Nu-i vrea decât frumuseţea luminoasă, teatrul de expresii. Vrea mărunta şi tainica privire dintre ei, cea mai restrânsă rază vizuală, deosebirile dintre ei aşezate alături, ca două pagini lipite într-o carte închisă.
A fost descompus de ea.
Şi dacă ea l-a adus până aici, până unde a dus-o el pe ea?
Când se află închisă între zidurile clasei ei sociale, când stau aşezaţi unul lângă altul în grupuri mai largi, el spune bancuri, la care nu râde nici el. Cu o patimă necaracteristică, critică istoria explorărilor. Face acest lucru când e nefericit. Numai Madox îi cunoaşte acest obicei. Dar ea nici măcar nu-i întoarce privirea. Zâmbeşte către toată lumea, către obiectele din cameră, admiră un aranjament floral, lucruri impersonale, lipsite de importanţă. Îi interpretează greşit comportamentul, presupunând că asta vrea, şi dublează grosimea zidului dintre ei pentru a se apăra.
Dar acum el nu poate să sufere acest zid al ei. Şi tu îţi înalţi zidurile, îi spune ea, aşa că îmi am şi eu zidul meu. O spune strălucind de-o frumuseţe care îl mistuie. Ea cu elegantele ei veşminte, cu faţa ei palidă care râde către toţi care-i zâmbesc, cu surâsul acela şovăielnic la glumele lui furibunde. El îşi continuă remarcile teribile despre una sau alta din vreo expediţie care le este cunoscută tuturor.
Din clipa în care se îndepărtează de el, în holul barului Groppi, după ce o salută, e înnebunit. Ştie că singurul mod de-a accepta pierderea ei este să poată s-o mai îmbrăţişeze o dată, sau să fie îmbrăţişat de ea. Să poată cumva să se oblojească unul pe celălalt la ieşirea din această legătură a lor. Nu printr-un zid.
Lumina soarelui se revarsă în camera lui din Cairo. Mâna lui moleşită pe cartea lui Herodot, toată încordarea adunată în restul trupului, încât scrie cuvintele aiurea, literele răsfirându-se ca lipsite de coloana lor vertebrală. Nici nu poate să scrie cuvântul lumină. Cuvântul iubire.
În apartament e lumină doar dinspre râu şi dinspre deşertul de dincolo de albia sa. Razele cad pe gâtul ei pe picioarele ei pe cicatricea de la vaccin pe care el o iubeşte pe braţul ei drept. Ea stă pe pat, îmbrăţişându-şi goliciunea. El îşi trece palma deschisă peste sudoarea umărului ei. Este umărul meu, gândeşte, nu al soţului ei, acesta este umărul meu. Ca amanţi şi-au dăruit părţi ale trupului unul altuia, astfel. In odaia asta de pe malul râului.
În puţinele ore pe care le au, camera s-a întunecat până la această treaptă de lumină. Doar lumină de râu şi deşert. Doar rareori, când primesc şocul vreunei ploi merg la fereastră şi îşi înalţă braţele, întinzându-se, să leatingă cât mai mult din trup. Strigăte înălţate către scurtul torent umplu străzile.
— Nu ne vom mai iubi niciodată. Nu ne mai putem întâlni niciodată.
— Ştiu, spune el.
Noaptea insistenţei ei de a se despărţi.
Stă aşezată, închisă în ea, învelită în armura teribilei sale conştiinţe. Nu poate s-o atingă. Numai cu trupul îi mai e aproape.
— Niciodată. Orice s-ar întâmpla. -Da.
— Cred că el ar înnebuni. Înţelegi?
Nu-i răspunde nimic, renunţând la încercarea de-a o trage spre miezul fiinţei lui.
O oră mai târziu ies în noaptea uscată. Aud în depărtare melodiile gramofonului, venind de la cinematograful Muzică pentru Toţi, dinspre ferestrele sale deschise împotriva căldurii. Vor trebui să se despartă înainte de ora închiderii, când persoane cunoscute de ea pot ieşi de acolo.
Sunt în grădina botanică, lângă Catedrala Tuturor Sfinţilor. Ea zăreşte o lacrimă şi se apleacă şi o linge, sorbind-o. Aşa cum i-a sorbit sângele de pe mână când s-a tăiat gătind mâncare pentru ea. Sânge. Lacrimă. Totul îi lipseşte din trup, simte că înăuntru a mai rămas doar fum. Singurul lucru viu este certitudinea atracţiei şi dorinţei viitoare. Ce-ar vrea să spună nu-i poate spune acestei femei a cărei sinceritate e ca o rană, a cărei tinereţe nu e încă muritoare. Nu poate schimba ceea ce iubeşte cel mai mult la ea, lipsa ei de compromisuri, care face ca romantismul poemelor iubite de ea să-şi găsească încă locul cu uşurinţă în lumea reală.
Această noapte a insistenţei ei. Douăzeci şi opt septembrie. Ploaia de pe crengi, uscată deja de razele fierbinţi ale lunii. Nici măcar o picătură de răcoare n-a rămas, să cadă peste el ca o lacrimă. Această despărţire din parcul Groppi. N-a întrebat-o dacă soţul ei e acasă, sus, în acel pătrat de lumină, peste drum.
Priveşte şirul înalt de palmieri călători deasupra lor, braţele lor întinse. Aşa cum capul şi părul ei erau deasupra lui, când îi era amantă.
Acum, nici un sărut. Doar o îmbrăţişare. Se desprinde de ea şi se îndepărtează, apoi se întoarce. E încă acolo. Vine înapoi, se opreşte la câţiva metri de ea, un deget ridicat să sublinieze ce avea de spus.
— Vreau doar să ştii. Încă nu mi-e dor de tine.
Faţa lui îi pare teribilă, încercând să surâdă. Capul ei se întoarce brusc de la el şi loveşte stâlpul porţii. Vede că o doare, îi observă grimasa. Dar deja s-au despărţit, sunt două persoane distincte acum, zidurile toate înălţate la insistenţa ei. Smucitura ei, durerea ei e întâmplătoare, e voită. Mâna ei ridicată la tâmplă.
— Are să-ţi fie, spune ea.
De acum înainte, din acest moment al vieţilor noastre, îi şoptise ea mai devreme, ori ne găsim sufletele, ori ni le pierdem.
Cum se poate întâmpla aşa ceva? Să te îndrăgosteşti şi să fii descompus.
Am fost în braţele ei. I-am ridicat mâneca de la cămaşă până la umăr, să-i văd cicatricea de la vaccin. Iubesc semnul ăsta, am spus. Această palidă aureolă pe braţul ei. Văd instrumentul zgâriind şi apoi împungând serul în carnea ei şi apoi eliberându-se, desprins de pielea ei cu ani în urmă, când ea avea nouă ani, în sala de sport a unei şcoli.
VI
Un avion îngropat
Priveşte intens, fiecare ochi o cărare, în lungul patului la capătul căruia se află Hana. După ce îl îmbăiază rupe vârful unei fiole şi se întoarce spre el cu morfina. O efigie. Un pat. Pluteşte într-o barcă de morfină. Morfina goneşte prin el adunând timpul şi geografia aşa cum hărţile comprimă lumea pe o coală bidimensională de hârtie.