![Pacientul englez [The English Patient - ro] - Читать Любимую Русскую Полную Книгу 👉 Read-E-Book.com](/uploads/posts/books/3/9/8/pacientul-englez-the-english-patient-ro-download.jpg)
Pacientul englez [The English Patient - ro]
- Автор: Ондатже Майкл
- Год: 1997
- Язык: Română
- Год: Univers
- ISBN: 0-9787532-0-8
- Переводчик: Monica Wolfe-Murray
- Жанр: Современная русская и зарубежная проза
Электронная книга - «Pacientul englez [The English Patient - ro]». Краткое содержание книги:
Caravaggio spuse:
— Mi-ar plăcea să mai discut cu el. După ce-i dăm mai multă morfină. Să spunem tot ce e de spus. Amândoi. Înţelegi? Să vedem unde ajungem. Dalila. Zerzura. Tu va trebui să-i dai doza mărită.
— Nu, David. Eşti prea obsedat de asta. Nu contează cine e. Războiul s-a sfârşit.
— Atunci am s-o fac eu singur. Prepar eu un cocktail Brompton. Morfină cu alcool. L-au inventat la spitalul Brompton din Londra pentru bolnavii de cancer. N-ai nici o grijă, n-o să-l ucidă. Se absoarbe repede în organism. Pot să prepar unul cu ce avem la îndemână. I-l dau să-l bea. Pe urmă îl trec din nou pe morfină curată.
Se uită la el, aşezat pe coşul de nuiele, cu privirea clară, zâmbitor. În ultimele stadii ale războiului, Caravaggio ajunsese să fie unul dintre numeroşii hoţi de morfină. Îi adulmecase rezervele de medicamente după numai câteva ore de la sosirea în vilă. Micuţele tuburi de morfină îi erau acum un izvor cu apă vie. Ca nişte tuburi de pastă de dinţi pentru păpuşi, se gândise ea când le văzuse întâia oară, găsindu-le extrem de bizare. Caravaggio purta două sau trei în buzunar ziua întreagă, strecurându-şi lichidul în trup. O dată se împiedicase de el vomitând în urma unui exces de morfină, ghemuit şi tremurând într-unui din colţurile întunecate ale vilei, privind în sus aproape fără s-o recunoască. Încercase să-i vorbească şi el se holbase la ea. Aflase cutia de metal cu rezerve medicale, o deschisese, Dumnezeu ştie de unde găsise atâta forţă. O dată, când genistul s-a tăiat în palmă într-o poartă de fier, Caravaggio a rupt cu dinţii vârful de sticlă al unei fiole, a supt şi a scuipat morfina pe mâna cafenie înainte ca Kip să-şi dea seama ce era. Kip împingându-l, privindu-l furios.
— Lasă-l în pace. E pacientul meu.
— N-am să-i fac nici un rău. Morfina şi alcoolul îi vor lua durerile.
(3 CM3 COCKTAIL BROMPTON. 3:00 P.M.)
Caravaggio ia atent cartea din mâinile omului.
— Când te-ai prăbuşit în deşert, de unde veneai?
— Pornisem de la Gilf Kebir. Mă dusesem acolo să iau pe cineva. La sfârşitul lui august. O mie nouă sute patruzeci şi doi.
— În timpul războiului? Toată lumea trebuie să fi plecat până atunci.
— Da. Nu mai erau decât armate.
— Gilf Kebir.
— Da.
— Unde se află?
— Dă-mi cartea lui Kipling… aici.
La începutul romanului Kim era o hartă cu o linie întreruptă marcând calea urmată de băiat şi de Sfânt. Înfăţişa doar o porţiune din India — Afganistanul haşurat cu negru, şi Kashmirul la poalele munţilor.
Mâna înnegrită urmăreşte râul Numi până la vărsarea sa în mare, la o latitudine de 23°30'. Degetul îşi continuă alunecarea şaptesprezece centimetri spre vest, trecând de pe pagină pe piept; îşi atinge coasta.
— Aici. Gilf Kebir, la nord de Tropicul Racului. La graniţa dintre Egipt şi Libia.
— Ce s-a întâmplat în 1942?
— Făcusem o călătorie până la Cairo şi mă întorceam de acolo. Mă strecuram printre liniile inamice, amintin-du-mi vechi hărţi, găsind vechi depozite de benzină şi apă dinaintea războiului, îndreptându-mă spre Uweinat. Îmi era mai uşor acum, fiind singur. La kilometri întregi depărtare de Gilf Kebir, camionul a explodat, iar eu m-am azvârlit, rostogolindu-mă în mod automat prin nisip, nevrând să fiu atins de vreo scânteie. În deşert te temi întotdeauna de foc. Camionul a explodat, probabil în urma unui sabotaj. Existau spioni printre beduini, ale căror caravane au continuat să cutreiere ca nişte cetăţi, cărând mirodenii, încăperi, consilieri guvernamentali, oriunde se îndreptau, în fiecare clipă, în acea perioadă a războiului, puteai fi sigur că erau şi englezi şi germani printre beduini. Părăsind camionul, am pornit-o pe jos către Uweinat, unde ştiam că se afla un avion îngropat.
— Stai puţin. Cum adică, un avion îngropat?
— La început, Madox avusese un avion vechi, pe care îl redusese la componentele esenţiale — singurul „lux” era carlinga închisă ca o bulă, necesară zborurilor prin deşert, în timpul petrecut în deşert mă învăţase să pilotez, ne învârtisem amândoi în jurul creaturii priponite, făcând teorie despre cum plana sau vira în vânt. Când avionul lui Clifton — Rupert — a aterizat printre noi, vechiul avion al lui Madox a fost lăsat unde se afla, acoperit cu o prelată, aşezat într-o vale, în partea de nord-est a platoului Uweinat. Nisipul s-a aşternut treptat peste el în anii următori. Nici unul dintre noi nu s-a gândit că-l va mai vedea vreodată. Era una din victimele deşertului. În câteva luni aveam să trecem prin acea vale dinspre nord-est fără să-i mai zărim conturul. Deja avionul lui Clifton, cu zece ani mai nou, aterizase în povestea noastră.
— Deci te îndreptai spre acest avion?
— Da. Patru nopţi de mers pe jos. Îl lăsasem pe tip la Cairo şi mă întorsesem în deşert. Peste tot era război. Dintr-o dată se formaseră „echipe”. Bermannii, Bagnolzii, Slatin Paşalele — care, în alte vremuri, îşi salvaseră vieţile unii altora — erau acum împărţiţi în tabere. Am mers pe jos până la Uweinat. Am ajuns acolo la amiază şi am suit spre peşterile de pe platou. Deasupra unui izvor numit Ain Dua.
— Caravaggio crede că ştie cine eşti, spuse Hana.
Omul din pat nu zise nimic.
— Spune că nu eşti englez. El a lucrat un timp cu Serviciul de Spionaj la Cairo şi în Italia. Până a fost prins. Familia mea l-a cunoscut pe Caravaggio dinainte de război. Era hoţ de profesie. Credea în „mobilitatea lucrurilor”. Unii hoţi sunt şi colecţionari, ca unii exploratori pe care tu îi dispreţuieşti, ca unii bărbaţi cu femeile sau femei cu bărbaţii. Dar Caravaggio nu e unul dintre aceştia. Era mult prea curios şi mult prea generos ca să.fie un hoţ reuşit. Jumătate din lucrurile pe care le fura nici nu ajungeau până acasă. El crede că nu eşti englez.
Îi priveşte nemişcarea în timp ce vorbeşte; pare a nu asculta cu atenţie ceea ce-i spune. Numai gândirea lui îndepărtată. Aşa cum arăta şi gândea Duke Ellington când cânta Singurătatea.
Fata nu mai spuse nimic.
Ajunse la izvorul mărunt numit Ain Dua. Îşi scoase toate hainele şi le înmuie în fântână, îşi cufundă capul şi apoi trupul zvelt în apa albastră. Picioarele ostenite după patru nopţi de mers. Îşi lăsă hainele întinse pe pietre şi se sui mai sus, printre stânci, părăsi deşertul care acum, în 1942, era un vast câmp de luptă, şi intră gol în noaptea peşterii.
Se afla în mijlocul picturilor cunoscute, pe care le descoperise cu ani în urmă. Girafe. Vite. Un bărbat cu braţele ridicate, cu o coroană de pene. Câteva siluete într-o poziţie inconfundabilă de înotători. Bermann avusese dreptate despre existenţa unui lac străvechi. Înainta mai departe în aerul răcoros, în Peştera Înotătorilor, unde o lăsase. Era încă acolo. Se târâse într-un colţ, se înfâşurase strâns în pânza de la paraşută. Îi promisese că avea să se întoarcă după ea.
El însuşi ar fi fost mai fericit să moară într-o peşteră, to intimitatea ei, cu înotătorii prinşi în piatră în jur. Bermann îi povestise cum, în grădinile asiatice, poţi să priveşti o piatră şi să-ţi închipui că e apă, poţi să priveşti un lac nemişcat şi să fii convins că are duritatea unei stânci. Dar ea era o femeie crescută în grădini, în umezeală, printre cuvinte ca gard viu şi arici. Pasiunea ei pentru deşert era vremelnică. Ajunsese să-i iubească asprimea datorită lui, dorind să înţeleagă mângâierea pe care el o găsea în solitudinea deşertului. Ea era întotdeauna mai fericită în ploaie, în băi aburind de aer lichid, într-o umezeală dormitoare, întorcându-se de la fereastră în acea noapte ploioasă la Cairo şi punându-şi pe ea hainele încă ude, să păstreze pe piele toată ploaia. Aşa cum iubea şi tradiţiile de familie şi bunele maniere şi poeziile vechi, învăţate pe de rost. Ea ar fi detestat să moară fără nume. Pentru ea exista o legătură tangibilă cu străbunii, pe când el ştersese calea spre trecutul din care venise. Era surprins că îl iubise în ciuda unei asemenea predispoziţii spre anonimat.