Robinsonii Cosmosului [Les robinsons du cosmos - ro]

II

ORGANIZAREA

După-amiază, Academia de Științe de pe Tellus se întruni în sala mare a școlii. Menard trebuia să-și țină expunerea. Erau de față Michel și Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, și cîțiva curioși.

Menard se urcă pe catedră:

— Vă voi expune rezultatul observațiilor și calculelor mele. Ne aflăm, așa cum știți cu toții, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Întensitatea greutății la suprafața sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliți, la distanțe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la l00 000 kilometri — cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, și pe la vreo 780 000 kilometri — Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori și mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparține unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roșu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, și nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuși pe puțin unsprezece sateliți. Pentru moment, sîntem în opoziție: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în același timp, cînd unul singur cînd nici unul — și atunci va fi cel mai comod pentru observațiile și cercetările noastre, încheie el cu satisfacție.

Zilele și nopțile sînt și rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puțin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° de latitudiii nordică. Admițînd ipoteza inexistenței unei oblicitați, latitudinea Observatorului ar fi de 45° și 12 minute.

Acum am să vă împărtășesc și dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în același timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.

Dumneavoastră știți, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă — sa mai degrabă drept un hypersferoid — avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, și avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspațiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar — cel puțin la un moment dat — că în afară de continuumul spațiu-tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spațiu. Această concepție mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri și acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspațiu o mulțime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, așa cum ar pluti în această cameră o mulțime de balonașe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră și sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde și pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetrație parțială a două continuumuri și Tellus și Pămîntul s-au aflat în același loc și în același timp, atît într-un Univers cît și în celălalt.