Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Nălucă ţinu pasul cu el pentru aproape o jumătate de leghe, iar limba-i roşie îi atârna din bot. Omul şi calul îşi plecară capul când el ceru iepei mai multă viteză. Lupul încetini, se opri, privi cu ochii lui strălucind roşiatici în lumina lunii. Dispăru în urma sa, însă Jon ştia că-i va urma, în ritmul său.

Lumini răzleţe licăreau printre copaci în faţa sa, pe ambele părţi ale drumului: Oraşul Cârtiţei. Un câine latră pe când trecu pe drum şi auzi un ţipăt răguşit de catâr ieşind dintr-un grajd, dar altfel satul rămase tăcut. Din loc în loc, prin ferestrele zăvorâte se vedea strălucirea focului din vatră, dar numai atât.

Oraşul Cârtiţei era mai întins decât părea, însă trei sferturi din el era sub pământ, în pivniţele adânci şi călduroase, legate între ele printr-un labirint de pasaje. Chiar şi lupanarul era acolo, nimic nu se vedea la suprafaţă, ci doar o colibă din lemn, nu mai mare decât o latrină, cu un felinar roşu atârnat la intrare. Pe Zid, îi auzise pe unii vorbind despre târfe ca despre nişte „comori ascunse”. Se întrebă dacă vreunul dintre fraţii în negru era acolo jos, în noaptea asta. Şi asta era o încălcare a jurământului, dar nimănui nu părea să-i pese.

Numai după ce lăsase bine de tot satul în urmă îşi permise Jon să încetinească. Atât el, cât şi iapa erau uzi de transpiraţie. Descăleca tremurând, mâna arsă îl durea. Sub copaci rămăsese o porţiune de zăpadă care se topea, strălucind sub lumina lunii, iar apa şiroia pentru a forma băltoace scăzute. Jon se ghemui şi-şi împreună palmele, adunând apa între degete. Lichidul era rece ca gheaţa. Bău şi se stropi puţin pe faţă, până când obrajii îi amorţiră. Degetele-l dureau mai tare decât în ultimele zile şi acum îl durea şi capul. Fac ceea ce trebuie, îşi spuse, dar de ce mă simt atât de rău?

Calul făcuse spume la bot, aşa că Jon o luă înainte mergând pe jos o vreme. Drumul abia dacă era suficient de lat ca să treacă doi călăreţi unul lângă altul, fiind străbătut de şiroaie de apă şi pietre. Graba fusese o prostie, o invitaţie la ruperea gâtului. Jon se întrebă ce-l apucase. Era, oare, atât de grăbit să moară?

Dincolo de copaci urletul îndepărtat al unui animal înspăimântat îl făcu să ridice capul. Iapa fornăi nervoasă. Găsise, cumva, lupul său vreo pradă? îşi făcu palmele căuş în jurul gurii.

— Nălucă! strigă. Nălucă, la mine. Singurul răspuns fu un fâlfâit de aripi în urma lui, când o bufniţă îşi luă zborul.

Încruntat, Jon îşi continuă drumul. Trase iapa după el timp de jumătate de oră, până când animalul nu mai transpiră. Nălucă nu apăruse. Jon ar fi vrut să încalece şi să-şi continue drumul, dar acum îl îngrijora lipsa lupului.

— Nălucă! strigă el încă o dată. Unde eşti? La mine! Nălucă!

Nu era nimic în aceste păduri care ar fi putut deranja un lup străvechi, nici chiar pe unul tânăr, doar dacă… Nu, Nălucă era prea isteţ ca să atace un urs, iar dacă era vreo haită de lupi prin apropiere, Jon i-ar fi auzit urlând.

Ar trebui să mănânce ceva, se decise el. Mâncarea îi va potoli stomacul şi Nălucă ar avea o şansă să-i ajungă din urmă. Încă nu era nici un pericol; Castelul Negru era adormit. În desagii de la şa găsi un pesmet, o bucată de brânză şi un măr mic şi zbârcit. Avea şi carne sărată de vită şi o bucată de şuncă, pe care le furase de la bucătărie, însă prefera să păstreze carnea pentru a doua zi. După ce o termina, trebuia să vâneze ceva, iar asta i-ar fi încetinit înaintarea.

Jon se aşeză sub coroana copacilor şi începu să-şi mănânce pesmetul şi brânza în timp ce privirea-i cutreiera de-a lungul drumului regelui. Păstră mărul pentru la urmă. Se mai înmuiase, însă miezul era încă acrişor şi suculent. Aproape că-l terminase când auzi zgomotele: cai venind dinspre nord. Repede, sări şi alergă la iapa lui. Ar putea oare să scape de ei? Nu, erau prea aproape şi, cu siguranţă, l-ar fi auzit, iar dacă erau cei de la Castelul Negru… ■

Duse iapa în afara drumului, în spatele unui şir des de brazi verzi-cenuşii.

— Linişte acum, spuse el cu glas şoptit, lăsându-se jos pentru a se uita printre crengi.

Dacă zeii erau îndurători, călăreţii vor trece mai departe. Se părea că erau ţărani aflaţi în drum spre pământurile lor, deşi nu putea şti ce făceau aici, în miez de noapte…