Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

După ce plecă, Sansa căzu înapoi între haine, uitându-se la pereţi până când două dintre slujnicele sale se strecurară sfioase în cameră.

— Îmi trebuie apă fierbinte pentru baie, vă rog, le spuse ea, şi parfum, ceva pudră ca să-mi ascund urma asta.

Partea dreaptă a feţei era umflată şi începea s-o doară, însă ştia că Joffrey o dorea frumoasă. Apa fierbinte o făcu să se gândească la Winterfell şi asta îi dădu forţă. Nu se mai spălase din ziua în care murise tatăl ei şi fu surprinsă cât de murdară se făcuse apa. Slujnicele îi şterseră sângele de pe faţă, îi curăţară murdăria de pe spate, îi spălară părul şi-l pieptănară până când îi căzu din nou pe spate în bucle roşcate. Sansa nu vorbi cu ele, în afara de poruncile date; erau slujitoarele Lanni steril or, nu ale ei, şi nu avea încredere în ele. Când veni momentul să se îmbrace, alese rochia verde din mătase pe care o purtase la turnir. Îşi aminti cât de curtenitor fusese atunci Joffrey, în noaptea aceea, la ospăţ. Poate că-l va face să-şi amintească asta şi s-o trateze cu mai multă blândeţe.

Bău un pahar cu lapte şi ciuguli nişte pesmeţi dulci în timp ce aştepta. Era amiază când Ser Meryn se întoarse, îşi pusese armura albă; o cămaşă din zale smălţuite, suflate cu aur, un coif înalt cu coroana solară aurită, apărători pentru mâini şi gât, mănuşi şi cizme din metal strălucitor, o mantie grea, de lână, prinsă cu o clemă de forma unui leu din aur. Viziera fusese scoasă de pe coif pentru a-i dezvălui mai bine chipul; pungi sub ochi, o gură mare şi mohorâtă, păr ruginiu, cu şuviţe cărunte.

— Doamna mea, făcu el cu o plecăciune, de parcă nu el ar fi bătu-o cu numai trei ore înainte. Maiestatea Sa m-a instruit să vă escortez până în sala tronului.

— Te-a instruit şi să mă loveşti dacă as refuza să vin?

— Refuzaţi să veniţi, doamna mea?

Privirea pe care i-o aruncă era fără nici o expresie. Nu stărui însă prea mult asupra urmelor pe care i le lăsase. Nu o ura, îşi dădu Sansa seama, dar nici n-o iubea. Nu simţea absolut nimic pentru ea. Pentru el era doar… un lucru.

— Nu, zise ea ridicându-se. Ar fi vrut să se dezlănţuie asupra lui, să-l rănească aşa cum o rănise el, să-l avertizeze că era regină şi că-l va trimite în exil dacă ar mai fi îndrăznit s-o lovească vreodată… Însă îşi aminti ce-i spusese Câinele, aşa că nu mai zise decât: Voi face tot ce porunceşte Maiestatea Sa.

— Cum fac şi eu, răspunse el.

— Da… Însă nu eşti cu adevărat un cavaler, Ser Meryn.

Sansa ştia că Sandor Clegane ar fi izbucnit în râs auzind asta. Alţi bărbaţi poate că ar fi blestemat-o, ar fi avertizat-o să-şi ţină gura, poate că i-ar fi cerşit mila. Ser Meryn nu făcu nimic din toate astea. Lui Ser Meryn Trant pur şi simplu nu-i păsa.

Balconul era pustiu, cu excepţia Sansei. Rămase acolo cu capul plecat, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile, în vreme ce jos Joffrey şedea pe Tronul de Fier şi împărţea ceea ce numea el dreptate. Nouă din zece pricini părură să-l plictisească; pe acelea le lăsa la discreţia consiliului său, foindu-se nerăbdător în timp ce Lordul Baelish, Marele Maester Pycelle sau Regina Cersei rezolvau problema. Când alegea să ia el o decizie, nici măcar regina-mamă nu-l mai putea abate de la hotărâre.

Un hoţ fu adus înaintea lui şi el îi porunci lui Ser Ilyn să-i taie mâna chiar acolo, în curte. Doi cavaleri se înfăţişară înaintea lui cu o dispută asupra unor pământuri, iar el decretă că urmau să se dueleze mâine pentru asta.

— Până la moarte, adăugă el. O femeie căzu în genunchi înaintea lui pentru a-l ruga să-i dea capul unui bărbat executat ca trădător. Îl iubise, spuse ea, şi voia să-l înmormânteze.

— Dacă ai iubit un trădător, înseamnă că şi tu tre buie să fii o trădătoare, zise Joffrey. Două mantii aurii o târâră până în temniţă.

Lordul Flynt, cu faţa lui de broscoi, şedea la capătul mesei de consiliu îmbrăcat într-o tunică din catifea neagră, cu o mantie strălucitoare din fir de aur, dând aprobator din cap de fiecare dată când regele pronunţa o sentinţă. Sansa se uită intens la chipul său hidos, amintindu-şi cum îl aruncase jos pe tatăl ei, pentru a fi decapitat de Ser Ilyn, dorindu-şi să-l poată răni, dorindu-şi ca vreun erou să-l azvârle la pământ şi să-i taie capul. Însă o voce lăuntrică îi şopti: Nu exista eroi, iar ea-şi aminti ce-i spusese Lordul Petyr chiar aici, în această sală. „Viaţa nu este un cântec, dulceaţo”, aşa-i spusese. „S-ar putea să înveţi asta într-o zi, spre amărăciunea ta.” În viaţă, monştrii înving, îşi spuse ea, iar acum avea în minte glasul Câinelui, un hârâit rece, de metal frecat pe piatră. „Scuteşte-te singură de alte suferinţe, copilă, şi dă-i ce vrea.”

Ultima înfăţişare era cea a unui cântăreţ de tavernă, grăsuliu, acuzat că ar fi compus un cântec care-l ridiculiza pe răposatul Rege Robert. Joff porunci să-i aducă harfa de lemn şi-i ordonă să cânte în faţa întregii curţi Menestrelul începu să plângă şi jură că nu va mai cânta niciodată aşa ceva, însă regele insistă. Era acel soi de cântec simpatic, care spunea cum se luptase Robert cu un porc. Porcul era vierul care-l omorâse, ştia Sansa, însă în unele versuri părea că vorbea chiar de regină. Când termină de cântat, Joffrey anunţă că hotărâse să fie milos. Menestrelul îşi putea păstra fie degetele, fie limba. Va avea o zi la dispoziţie ca să decidă. Janos Slynt dădu din cap.