Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

— Mă tem că asta-i… imposibil, zise Maester Luwin. Bran, când un bărbat luptă, braţele, picioarele şi mintea lui trebuie să fie una.

Jos, în curte, Ser Rodrik striga:

— Luptaţi ca nişte gâscani. Te loveşte, iar tu-l loveşti şi mai tare. Parează! Blochează lovitura. Ciondăneala de gâscani nu-i de-ajuns. Dacă aţi avea săbii adevărate, prima lovitură v-ar reteza braţul! Unul dintre băieţi râse, iar bătrânul cavaler se repezi asupra lui. Râzi?! Asta-i culmea! Lupţi ca un arici!

— Cândva a existat un cavaler care nu putea vedea, continuă Bran cu încăpăţânare, pe când Ser Rodrik se agita jos. Bătrâna Nan mi-a povestit de el. Avea o prăjină lungă, cu lame la ambele capete, şi o putea roti cu mâinile şi să doboare doi dintr-odată.

— Symeon Ochi-de-Stea, făcu Luwin scriind numere într-un catastif. Când şi-a pierdut ochii, a pus safire în formă de stea în găvanele goale, sau cel puţin aşa pretind menestrelii. Bran, asta-i doar o poveste, la fel ca legendele despre Florian Smintitul. O legendă din Vremea Eroilor. Trebuie să uiţi de visele astea, nu vor face altceva decât să-ţi amărească inima.

Când pomeni de vise, îşi aminti.

— Am visat din nou cioroiul, azi-noapte. Cel cu trei ochi. A zburat până în camera mea de culcare şi mi-a spus să vin cu el, şi aşa am făcut. Ne-am dus jos, la cripte. Tata era acolo şi am vorbit. Era trist.

— Şi ce-i cu asta? Luwin se uită prin tubul său.

— Era ceva legat de Jon, cred. Visul fusese foarte tulburător, mai mult decât oricare altul dintre cele cu cioroiul. Hodor nu se duce la cripte.

Maester abia dacă-l asculta, Bran putea vedea asta. Îşi ridică privirile de la tub, clipind.

— Hodor nu…

— Nu s-ar duce la cripte. După ce m-am trezit, i-am spus să mă ducă jos, să văd dacă tata era acolo cu adevărat. Prima oară nici n-a priceput ce-i spuneam, însă l-am făcut să mă ducă până la trepte, spunându-i pe unde să meargă, dar de acolo n-a mai vrut să coboare. Stătea la capătul treptelor şi spunea: „Hodor”, de parcă s-ar fi speriat de întuneric, însă aveam o torţă. M-a enervat atât de tare, încât aproape că i-am tras una în cap, aşa face întotdeauna Bătrâna Nan. Remarcă felul în care se încruntase Maester şi adăugă în grabă: Dar nu l-am pocnit.

— Bine. Hodor este un om, nu un catâr, să fie bătut.

— În vis, am zburat jos cu cioroiul, dar nu pot face asta când sunt treaz, explică Bran.

— De ce ai vrea să cobori la cripte?

— V-am spus deja. Ca să-l caut pe tata.

Maester trase de lanţul din jurul gâtului, aşa cum făcea întotdeauna când nu-i convenea ceva.

— Bran, copil dulce, într-o bună zi Lordul Eddard va sta şi el sub lespede, lângă tatăl lui şi tatăl tatălui său, precum toţi cei din neamul Stark până la vechii Regi ai Nordului… dar abia peste foarte mulţi ani, zeii se vor învrednici de asta. Tatăl tău este prizonierul reginei la Debarcaderul Regelui. Nu-l vei găsi în cripte.

— A fost acolo, noaptea trecută. Am vorbit cu el.

— Băiat încăpăţânat ce eşti, oftă Maester, punându-şi ceaslovul la o parte. Ai vrea să mergi să vezi?

— Nu pot. Hodor nu se duce acolo, iar treptele sunt prea înguste şi prea întortocheate pentru Dansatoare.

— Cred că aş putea rezolva eu acest neajuns.

În locul lui Hodor fu chemată barbara Osha. Era înaltă şi aspră şi nu făcea nazuri, era gata să meargă oriunde i se poruncea.

— Am trăit o viaţă întreagă dincolo de Zid, iar o groapă în pământ nu mă înspăimântă deloc, lorzii mei, spuse ea.

— Vară, vino, făcu Bran pe când ea-l ridică în braţele musculoase şi puternice.

Lupul străvechi îşi abandonă osul şi se luă după ei când Osha îl duse pe Bran prin curte şi în jos, pe treptele în spirală, spre tainiţa rece de sub pământ. Maester Luwin mergea înaintea lor, cu o torţă. Lui Bran nici măcar nu-i păsa prea tare că-l căra în braţe şi nu în spate. Ser Rodrik ordonase ca lanţul Oshei să fie scos, din moment ce slujise atât de bine şi cu credinţă de când se afla la Winterfell. Dar încă mai avea cătuşele grele de fier în jurul gleznelor, un semn că nu aveau încă încredere totală în ea, însă nu-i stânjeneau paşii siguri pe trepte.

Bran nu-şi mai amintea când fusese ultima oară în cripte. Era sigur că fusese înainte. Când era mic, obişnuia să se joace acolo cu Robb şi Jon şi cu surorile sale.

Dorea ca ei să fie acum aici; tainiţa nu i s-ar mai fi părut atât de întunecoasă şi înspăimântătoare. Vară se strecură în bezna tăcută, apoi se opri şi înălţă capul, adulmecând în aerul rece şi mort. Îşi dezveli colţii şi se trase îndărăt, cu ochii lucind ca aurul în lumina torţei. Chiar şi Osha, dură ca fierul călit, părea să nu se simtă prea în largul ei.