![Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro] - Читать Любимую Русскую Полную Книгу 👉 Read-E-Book.com](/uploads/posts/books/4/2/2/urzeala-tronurilor-a-game-of-thrones-ro-download.jpg)
Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]
- Автор: Мартин Джордж Рэймонд Ричард
- Год: 2007
- Язык: Română
- Год: Nemira
- ISBN: 978-973-143-062-1
- Переводчик: Silviu Genescu
- Жанр: Фэнтези
Электронная книга - «Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]». Краткое содержание книги:
George R.R. Martin nu doar scrie un roman, ci creează o lume. O lume în care iernile pot dura ani întregi, în care luptele cu săbiile sunt la ordinea zilei, iar magia există. Narată din mai multe puncte de vedere, povestea are la bază confruntările dintre conducătorii a şapte regate, ce urmăresc miza cea mare, tronul, şi pericolele inimaginabile ce ameninţă hotarele tărâmului. Urmărind un număr mare de personaje şi mai multe fire epice, autorul le îmbină armonios, rezultând un fantasy de excepţie.
Din seria „Un cântec de gheaţă şi foc” au mai fost traduse cărţile „Încleştarea regilor” şi „Iureşul săbiilor”, cel de-al patrulea volum fiind în pregătire. Anul acesta urmează să fie lansată a cincea carte, alte două fiind planificate de autor. Martin a obţinut premiul Locus pentru fiecare dintre primele trei volume ale seriei şi nominalizări pentru toate patru la prestigioasele premii de SF şi fantasy, Hugo şi Nebula.
— Spune-mi unde s-au dus, făcu Bran. Vreau să ştiu.
— Şi eu, repetă Rickon.
— Oh, foarte bine, murmură Luwin. Câtă vreme au durat regatele Primilor Oameni, a ţinut şi Pactul, pe toată perioada Erei Eroilor, în Noaptea Lungă şi până la naşterea celor Şapte Regate, dar în cele din urmă a venit o vreme, multe veacuri mai târziu, când şi alţi oameni au traversat marea îngustă. Andalii au fost primii, o seminţie de războinici înalţi, cu părul blond, care au sosit aducând oţel şi foc şi steaua cu şapte colţuri a noilor zei, pictată pe pieptul lor. Războaiele au durat sute de ani, însă cele şase regate din sud au căzut înaintea lor. Numai aici, unde Regele Nordului a respins fiecare armată care a încercat să treacă Gâtul, a mai stăruit domnia Primilor Oameni. Andalii au pârjolit pădurile de copaci vrăjiţi, au retezat chipurile, i-au măcelărit pe copii acolo unde i-au găsit, şi peste tot au proclamat triumful celor Şapte asupra vechilor zei. Aşadar, copiii au fugit în nord…
Vară începu să urle. Maester Luwin tăcu, luat prin surprindere. Când Câinele Lăţos sări în picioare şi-şi alătură glasul la cel al fratelui său, negura cuprinse inima lui Bran.
— Se apropie, şopti el cu siguranţa disperării. Ştiuse încă din noaptea trecută, îşi dădu el seama, de când cioroiul îl călăuzise în jos, spre criptă, să-şi ia rămas-bun. Ştiuse, însă nu crezuse. Ar fi vrut ca Maester Luwin să fi avut dreptate. Cioroiul, se gândi el, cel cu trei ochi…
Urletele încetară la fel de brusc precum începuseră. Vară păşi peste podeaua încăperii ducându-se la Câinele Lăţos şi începu să lingă un smoc de blană însângeraţii de pe ceafa fratelui său. La fereastră se auzi un fâlfâit de aripi. Un corb ateriza pe pervazul din piatră cenuşie, îşi deschise clonţul şi slobozi un croncănit aspru, hârâit, de deznădejde. Rickon începu să plângă. Vârfurile de săgeţi îi căzură din mână, unul câte unul, şi clănţăniră pe podea. Bran îl trase lângă el şi-l îmbrăţişa.
Maester Luwin se holbă la pasărea neagră de parcă ar fi fost un scorpion cu pene. Se ridică lent, ca un somnambul, şi se duse la fereastră. Scoase un fluierat şi corbul sări pe braţul său bandajat. Pe aripă avea urme de sânge închegat.
— Un şoim, murmură Luwin, poate chiar o bufniţă. Biata pasăre, mă întreb prin câte o fi trecut. Desprinse scrisoarea de pe piciorul corbului. Bran se trezi tremurând pe când Maester desfăşura sulul de hârtie.
— Ce-i? întrebă el, strângându-l şi mai tare pe fratele său.
— Ştii ce-i asta, băiete, zise Osha, nu fără simpatie. Îi puse mâna pe cap.
Maester Luwin privi spre ei năucit — un omuleţ cenuşiu, cu sânge pe mâneca robei cenuşii din lână şi lacrimi în ochii de un cenuşiu-deschis.
— Lorzii mei, le spuse el celor doi băieţi, cu o voce slabă şi răguşită, vom… va trebui să găsim un cioplitor în piatră care să-i fi cunoscut bine înfăţişarea…
SANSA
În camera din turn din inima Avanpostului lui Maegor, Sansa se abandonă beznei.
Trase draperiile în jurul patului, dormi, se trezi plângând, apoi se culcă din nou. Când nu putea dormi, zăcea sub păturile ei, înfiorată de amărăciune. Servitorii veneau şi plecau, aducând de mâncare, însă vederea hranei era ceva mai mult decât putea suporta. Bucatele se adunau pe masa de sub fereastră neatinse, stricându-se, până ce servitorii le luau din nou.
Uneori, somnul îi era ca de plumb, fără vise, iar ea se trezea şi mai obosită decât atunci când închisese ochii. Totuşi, acelea erau cele mai blânde clipe, pentru că atunci când visa, îl visa pe tatăl ei. Trează sau adormită, îl vedea, vedea mantiile aurii punându-l jos, îl vedea pe Ser Ilyn păşind înainte, trăgând Gheaţa din teaca de la spate, vedea momentul… momentul când… ar fi vrut să fi putut privi în altă parte, ar fi vrut, picioarele i se muiaseră sub ea şi căzuse în genunchi, dar nu-şi putuse întoarce privirea, iar toţi oamenii urlau şi vociferau, iar prinţul ei îi zâmbise, îi zâmbise, şi se simţise în siguranţă, dar numai pentru o clipă, până când auzise acele cuvinte, iar picioarele tatălui ei… asta-şi amintea, picioarele lui, felul în care zvâcniseră când Ser Ilyn… când sabia…
Poate că am să mor şi eu} îşi spuse, iar acest gând nu i se părea deloc îngrozitor. Dacă s-ar arunca de la fereastră, ar putea pune capăt suferinţelor, iar în anii ce vor veni, menestrelii vor scrie cântece despre nenorocirea ei. Trupul i-ar zăcea pe pietrele de jos, frânt şi nevinovat, ruşinându-i pe toţi cei care o trădaseră. Sansa mersese până într-acolo încât traversase camera de culcare şi deschisese obloanele… Însă curajul o părăsise şi alergase înapoi la pat, bocind.
Servitoarele încercaseră să vorbească cu ea când îi aduceau mâncarea, dar nu le răspunsese niciodată. O dată, Marele Maester Pycelle venise cu o cutie de flacoane şi sticle, s-o întrebe dacă era bolnavă. Îşi pusese mâna pe fruntea ei, o făcuse să se dezbrace şi o atinsese peste tot în vreme ce slujnicele ei o ţinuseră. La plecare, îi dăduse apă cu miere şi ierburi, spunându-i să bea câte o înghiţitură în fiecare noapte. O băuse pe toată şi se dusese la culcare.
Visă despre sunetele paşi pe treptele turnului, un scrâşnet persistent de piele pe piatră, ca şi cum un bărbat ar fi urcat încet spre camera ei culcare, pas cu pas. Tot ce putuse face fusese să se ghemuiască în spatele uşii şi să asculte, tremurând, pe când el se apropia tot mai mult şi mai mult. Era Ser Ilyn Payne, ştia deja, urcând spre ea cu Gheaţa în mână, venind să-i ia capul. Nu avea unde să fugă, nici unde să se ascundă, nici o cale prin care ar fi putut zăvorî uşa. În cele din urmă, zgomotul paşilor se opri, iar ea ştiu că el era afară, stând acolo tăcut, cu ochii lui morţi şi faţa lungă, ciupită de vărsat. Abia atunci îşi dăduse seama că era goală. Se ghemuise la podea, încercând să se acopere cu mâinile, când uşa începuse să se crape, scârţâind, iar vârful sabiei lungi ieşise înainte…
Se trezise murmurând „Vă rog, vă rog, am să fiu bună, am să fiu bună, vă rog, nu”, însă nu avea cum să audă nici un răspuns.
Când, în cele din urmă, veniră cu adevărat după ea, Sansa nu auzi nici o clipă zgomotul paşilor. Joffrey era cel care deschise uşa, nu Ser Ilyn, ci băiatul care fusese prinţul ei. Ea era în pat, ghemuită strâns, cu draperiile trase, şi nici n-ar fi putut spune dacă era amiază ori miezul nopţii. Primul lucru pe care-l auzi fu uşa trântită. Apoi draperiile patului fură trase, iar ea ridică o mână spre a se apăra de lumina care năvălise brusc, şi-i văzu aplecaţi asupra ei.
— Mă vei însoţi la curte în această după-amiază, spuse Joffrey. Vezi să te îmbăiezi şi să te îmbraci cum se cuvine pentru logodnica mea.
Sandor Clegane stătea lipit de umărul lui, înveşmântat într-o tunică maro, cu o mantie verde, iar faţa sa rotofeie lucea hidos în soarele dimineţii. În spatele lor erau doi cavaleri din Garda Regelui, în mantii lungi, albe, din satin.
— Dacă nu te scoli şi nu te îmbraci singură, Câinele te va ajuta, spuse Joffrey.
— Te implor, prinţul meu…
— Sunt rege acum. Câine, scoate-o din pat. Sandor Clegane o înşfacă de talie şi o ridică din patul de puf în timp ce ea se zbătea fără vlagă. Pătura-i căzu la podea. Pe dedesubt nu avea decât o cămaşă subţire de noapte, ca să-i acopere goliciunea.
— Fă cum ţi se spune, copilă, zise Clegane. Îmbracă-te. O împinse spre dulapul ei, aproape cu blândeţe.