Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Odată ajunsă în afara oraşului, ar găsi zmeură bună de cules sau livezi pe care le-ar putea vizita pentru mere sau cireşe. Arya îşi amintea că văzuse câteva de pe drumul regelui, în timpul călătoriei spre sud. Şi mai putea săpa după rădăcini prin păduri, ba chiar să şi prindă câţiva iepuri. În oraş, singurele vietăţi pe care le putea prinde erau şobolanii, pisicile şi câinii costelivi. Ea auzise că bodegile îţi dădeau un pumn de parale pentru câţiva căţei, însă nu-i plăcea să se gândească la asta.

Mai jos de strada Fainei era un labirint de alei întortocheate şi răscruci. Arya se avântă în mulţime, încercând să pună o distanţă cât mai mare între ea şi mantiile aurii. Învăţase să se ţină pe mijlocul străzii. Uneori trebuia să se ferească de căruţe şi cai, însă îi putea vedea venind. Dacă mergeai prin apropierea caselor, oamenii te puteau înhăţa. Pe unele străzi nu puteai face altceva decât să te lipeşti de ziduri; casele erau atât de apropiate unele de altele, încât aproape că se îmbrăţişau.

O ceată gălăgioasă de copii trecu de ea în fugă, alergând după un cerc. Arya se uită după ei cu mâhnire, amintindu-şi de vremurile când şi ea se juca cu cercul împreună cu Bran şi Jon, cu fratele lor mai mic, Rickon. Se întrebă cât de mare se făcuse acum Rickon şi dacă Bran era trist. Ar fi dat orice ca Jon să fie aici şi să-i spună „surioară” şi să-i ciufulească părul. Nu că ar fi trebuit ciufulit. Îşi văzuse imaginea oglindită în ochiurile de apă şi nu credea că părul ei ar putea fi mai ciufulit de atât.

Încercase să vorbească cu copiii de pe străzi, în speranţa că şi-ar fi putut face vreun prieten care să-i ofere un loc de dormit, însă probabil că spusese ce nu trebuia. Cei mici îi aruncau ocheade neliniştite şi fugeau dacă se apropia de ei. Cei mai mari începeau să-i pună întrebări la care Arya nu putea răspunde, o făceau în toate felurile şi încercau să fure de le ea. Ieri, o fată sfrijită şi desculţă, având de două ori vârsta ei, o trântise la pământ şi se apucase să-i tragă cizmele din picioare, însă Arya o pocnise peste ureche cu sabia ei de lemn şi o făcuse să plece văicărindu-se şi sângerând.

Un pescăruş se roti pe deasupra când îşi făcea drum pe deal în jos, spre Fundătura Puricilor. Arya îl privi gânditoare, însă era mult dincolo de raza de acţiune a băţului ei. O făcu să se gândească la mare. Poate că aceasta era calea de scăpare. Bătrâna Nan obişnuia să-i spună poveşti despre băieţi care se strecuraseră nevăzuţi pe galerele de negoţ şi plecaseră pe mare spre tot felul de aventuri. Poate că şi ea ar fi putut face la fel. Se hotărî să facă o vizită pe malul râului. Era, oricum, în drum spre Poarta Noroiului şi pe asta nu o verificase astăzi.

Cheiurile erau neobişnuit de liniştite când Arya ajunse acolo. Cercetă cu privirea alte două mantii aurii care mergeau una lângă alta prin piaţa de peşte, însă nu o învredniciră nici măcar cu o ocheadă. Jumătate dintre tarabe erau goale şi i se păru că erau mai puţine corăbii la docuri decât îşi amintea ea. Pe Apa Neagră, trei galere de război ale regelui navigau în formaţie, chilele vopsite cu auriu despărţind apa când vâslele lor se ridicau şi coborau. Arya le privi o vreme, apoi îşi văzu de drum de-a lungul râului.

Când văzu străjerii, pe cel de-al treilea chei, cu mantiile cenuşii tivite cu satin alb, inima aproape că i se opri în piept. Culorile Casei Winterfell îi aduseră lacrimi în ochi. În spatele lor, o galeră zveltă, cu trei punţi, se legăna la ancoră. Arya nu putea descifra numele de pe copastie; cuvintele erau ciudate, în Myrishiană, Braavosi, poate chiar Valyriană Literară. Îl trase de mâncecă pe un hamal care tocmai trecea.

— Vă rog, spuse ea, ce corabie este asta?

— Este Vrăjitoarea Vântului, plecată din Myr, răspunse bărbatul.

— E încă aici! izbucni ea.

Hamalul îi aruncă o privire nedumerită, dădu din umeri şi-şi văzu de drum. Arya o luă la fugă spre chei. Vrăjitoarea Vântului era corabia pe care tatăl ei o tocmise ca s-o ducă acasă… şi aştepta încă! îşi închipuise că plecase pe mare cu secole în urmă.

Doi dintre străjeri jucau zaruri, în vreme ce un al treilea îşi făcea rondul, cu mâna pe măciulia sabiei. Jenată să-i lase s-o vadă plângând ca un bebeluş, se opri să-şi şteargă ochii. Ochii ei, ochii ei, ochii ei, de ce…

Priveşte cu ochii tăi, îl auzi pe Syrio şoptind. Şi Arya privi. Îi cunoştea pe toţi oamenii tatălui ei. Cei trei în mantii cenuşii erau necunoscuţi.

Tu, strigă cel care-şi făcea rondul. Ce cauţi aici, băiete?

Ceilalţi doi îşi ridicară privirile de la zarurile lor. Îi veni s-o ia imediat la goană, însă ştia că dacă ar fi făcut-o, oamenii i-ar fi sărit în spate imediat. Se forţă să se apropie. Căutau o fată, însă străjerul credea că-i băiat. Atunci, va fi băiat.