Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Un septon în trecere îi aruncă o privire piezişă.

Ăsta-i locul cel mai bun unde poţi găsi porumbei, îi explică Arya netezindu-şi hainele şi recuperându-şi sabia de lemn de pe jos. Vin pentru firimituri.

Septonul se grăbi să plece. Prinse porumbelul la centură şi o luă în sus, pe stradă. Un bărbat împingea o cotigă cu două roţi încărcată cu tarte: mirosul lor amintea de mure, lămâi şi caise. Stomacul ei slobozi un chiorăit zgomotos, a gol.

— Aş putea lua şi eu una? se pomeni spunând. De lămâie sau… de orice fel.

Bărbatul o măsură cu privirea. În mod clar nu-i plăcea ceea ce-i vedeau ochii.

— Trei parale.

Arya se bătu cu sabia de lemn pe cizmă.

— Îţi dau în schimb un porumbel gras, zise ea.

— Să-ţi ia Ceilalţi porumbelul, zise bărbatul.

Tartele erau calde încă, scoase din cuptor. Mirosul lor îi lăsa gura apă, dar nu avea trei parale… nici măcar una. Îi aruncă bărbatului o privire, amintindu-şi ce spunea Syrio despre privit. Era scund, cu o burtă mică şi rotundă, iar când se deplasa, părea că-şi menajează puţin piciorul stâng. Tocmai se gândea că, dacă ar înşfăca o tartă şi ar fugi, el nu ar fi în stare s-o prindă, când omul spuse:

— Să-ţi ţii acasă mâinile jegoase. Mantiile aurii ştiu cum să trateze micii şobolani hoţi şi murdari, la asta se pricep.

Arya se uită neliniştită în spate. Doi dintre străjerii din Garda Oraşului stăteau la intrarea unei alei. Mantiile lor atârnau până aproape de pământ, lâna grea era vopsită din belşug cu auriu; zalele lor şi cizmele şi mănuşile erau negre. Unul dintre ei avea o sabie lungă la şold, iar celălalt un ciomag din fier. Cu ultima privire pofticioasă aruncată tartelor, Arya se trase de lângă cotigă şi se grăbi să plece.

Mantiile aurii nu-i dăduseră nici o atenţie, însă numai la vederea lor i se strângea stomacul. Arya se ţinuse cât de departe putea de castel, dar chiar de la depărtare putea vedea capetele putrezind pe vârful zidurilor roşii. Stoluri de ciori se ciorovăiau zgomotoase pentru fiecare dintre ţestele acoperite de muşte. Prin Fundătura Puricilor se vorbea că mantiile aurii se dăduseră de partea Lannisterilor, iar comandantul lor fusese înălţat la rangul de lord, cu pământuri la Trident şi un loc în consiliul regelui.

Mai auzise şi alte lucruri, lucruri îngrozitoare, care pentru ea nu aveau nici un înţeles. Unii spuneau că tatăl ei îl omorâse pe Regele Robert şi că, la rândul lui, fusese doborât de Lordul Renly. Alţii insistau că Renly îl ucisese pe rege, în urma unei certe de beţivani între fraţi. De ce altceva fugise el în puterea nopţii, ca un hoţ de rând? Una dintre poveşti susţinea că regele fusese răpus de un vier în timpul vânătorii şi că murise mâncând vierul, îmbuibându-se atât de tare încât crăpase la masă. Nu, regele murise la masă, pretindeau alţii, dar numai pentru că Varys Păianjenul îl otrăvise. Ba, de fapt, fusese chiar regina cea care-l otrăvise. Nu, murise de vărsat. Nici vorbă, se înecase cu un os de peşte.

Toate aceste poveşti aveau un singur lucru în comun: Regele Robert era mort. Clopotele din cele şapte turnuri ale Marelui Sept lui Baelor bătuseră timp de o zi şi o noapte, rostogolindu-şi peste oraş tunetul jelaniei cu un glas de bronz. Băteau clopotele numai pentru moartea unui rege, îi spusese Aryei o calfă de tăbăcar.

Tot ce voia ea era să se ducă acasă, însă plecarea din Debarcaderul Regelui nu era atât de simplă pe cât sperase. Istorisirile despre război erau pe buzele tuturor, iar mantiile aurii erau atât de dese pe meterezele oraşului precum puricii pe… ei bine, pe ea. Dormise în Fundătura Puricilor, pe acoperişuri şi în grajduri, acolo găsise un loc unde să se întindă, şi nu-i trebuise mult timp să afle că numele cartierului era meritat.

În fiecare zi de la evadarea ei din Fortăreaţa Roşie, trecuse pe rând pe la fiecare din cele şapte porţi ale oraşului. Poarta Dragonului, Poarta Leului, Vechea Poartă erau toate închise şi zăbrelite. Poarta Noroiului şi Poarta Zeilor erau deschise, însă numai pentru cei care voiau să intre în oraş, gărzile nelăsând pe nimeni să iasă. Celor cărora li se îngăduia să plece o făceau prin Poarta Regelui sau Poarta de Fier, însă posturile de gardă de acolo erau ocupate de soldaţii înarmaţi până-n dinţi ai Lannisterilor, cu mantiile lor purpurii şi coifurile cu cap de leu. Spionându-i de pe acoperişul unui han de lângă Poarta Regelui, Arya îi văzuse scotocind prin căruţe şi căleşti, obligându-i pe călăreţi să-şi deschidă coburii de la şa, interogându-i pe toţi cei care încercau să treacă pe jos.