Razboi pe Rama

— Nu cred că trebuie să ne mutăm toți în igluul lui Patrick, spuse Max în dimineața următoare, după ce un alt metrou le aduse apă și mâncare.

— De ce spui asta? întrebă Richard. Privește dovada. Este clar că igluul a fost proiectat ca locuință pentru oameni. Altfel de ce s-ar fi construit scara?

— Dar chiar n-are logică, răspunse Max. Mai ales în ce-i privește pe copii. Nu e suficient pentru a trăi o perioadă de timp… Eu cred că igluul e un fel de haltă, o cabană în pădure, dacă vrei.

Nicole încercă să-și imagineze cum vor să trăiască toți zece în spațiul înghesuit descris de Patrick.

— Îmi dau seama ce vrei să spui, Max, dar ce propui? întrebă ea.

— Ce-ar fi să urce câțiva dintre noi în iglu și să se uite în jur cu atenție? Poate că, din grabă, lui Patrick i-a scăpat ceva. Oricum, ar trebui să fie evident ce avem de făcut. N-ar fi caracteristic pentru octopăianjeni, sau cine ne călăuzește, să ne lase în incertitudine.

Richard, Max și Patrick fură selectați pentru misiunea de recunoaștere. Însă urcușul fu amânat, totuși, pentru ca Patrick să-și poată ține promisiunea făcută lui Galileo. În fața lui Patrick, băiețelul de cinci ani urcă scara lungă, în spirală, apoi o luă pe hol până la baza celei de-a doua scări. Băiatul era prea istovit ca să mai urce. De fapt, când coborâră din cupolă, pe băiețel îl lăsară picioarele și Patrick trebui să-l care în brațe ultimii doisprezece metri.

— Reziști să urci și a doua oară? îl întrebă Richard pe Patrick.

— Cred că da, răspunse Patrick, potrivindu-și rucsacul.

— Măcar acum n-o să trebuiască să ne aștepte tot timpul pe noi, boșorogii, spuse Max, rânjind.

Cei trei bărbați se opriră să admire priveliștea de pe palierul din vârful scării cilindrice.

Max se uită lung la minunatele culori ale curcubeului din cupola aflată la doar câțiva metri deasupra capului și spuse:

— Uneori am impresia că tot ce mi s-a întâmplat de când am urcat la bordul Pintei e un vis… Cum se încadrează în acest tablou porcii, găinile, ba chiar statul Arkansas?… E prea mult.

În timp ce mergeau pe hol, Patrick spuse:

— Trebuie să fie greu să împaci toate astea cu viața normală de pe Pământ. Dar gândește-te la situația mea. M-am născut pe o navă spațială extraterestră care se îndrepta spre o planetă artificială localizată în apropierea stelei Sirius. Mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață dormind. Eu n-am nici o idee ce înseamnă normal…

— La naiba, Patrick, spuse Max luându-l pe tânăr după umeri, în locul tău, eu aș fi nebun sadea.

Mai târziu, pe când urcau cea de-a doua scară, Max se opri și se întoarse spre Richard, care venea în urma lui. Spuse pe același ton cald:

— Sper că-ți dai seama, Wakefield, că-s doar un ticălos plin de țâfnă și că n-am avut nimic personal împotriva ta când ne-am certat zilele trecute.

Richard zâmbi.

— Înțeleg, Max. Și mai știu că sunt tot atât de arogant pe cât ești tu de țâfnos… Îți accept scuzele mascate dacă le accepți și tu pe ale mele.

Max mimă indignarea.

— Astea n-au fost scuze, spuse el urcând următoarea treaptă.

Coliba iglu era exact așa cum o descrisese Patrick. Cei trei își puseră jachetele și se pregătiră să iasă afară. Richard, care ieși primul pe ușă, văzu celălalt iglu înainte ca Max și Patrick să fi apucat măcar să inspire o dată aerul tare al Ramei.