Razboi pe Rama
- Автор: Ли Джентри, Кларк Артур Чарльз
- Год: 2001
- Язык: Română
- Год: Editura Lucman
- Переводчик: Lidia Gr
- Жанр: Научная фантастика
Электронная книга - «Razboi pe Rama». Краткое содержание книги:
— Le-ai spus și celorlalți ce ai de gând să faci?
— La dracu’, nu! răspunse Max cu vehemență. De ce să le spun?… Aici nu facem democrație.
Max se aplecă în față.
— Scuză-mă, Nicole, dar în momentul ăsta sunt întors pe dos. Eponine a dispărut de o lună, eu am rămas fără țigări și îmi sare ușor țandăra. Se sili să zâmbească. Când mă purtam așa, Clyde și Winona îmi spuneau că am o țeapă în fund.
— Nu-i nimic, Max, răspunse Nicole puțin mai târziu și-l îmbrățișă scurt înainte de a pleca. Sper doar să fii în siguranță, oriunde vei merge.
Metroul nu plecă. Max refuză cu încăpățânare să coboare din vagon, chiar și pentru a merge la baie. Prietenii săi îi aduseră apă, mâncare și cele necesare pentru a păstra curățenia în vagon. La sfârșitul celei de a treia zi, provizia de hrană era drastic diminuată.
— Cineva trebuie să discute repede cu Max, le spuse Richard celorlalți adulți după ce copiii se culcară. E limpede că metroul n-o să plece atâta timp cât este el în vagon.
— Aveam de gând să vorbesc cu el despre asta mâine dimineață, spuse Nicole.
— Dar noi am rămas acum fără mâncare, protestă Robert. Și nu știm cât durează…
— Putem raționaliza ce ne-a rămas, îl întrerupse Richard. Astfel o să ne ajungă cel puțin două zile… Uite ce e, Robert, toți suntem încordați și obosiți… E mai bine să discutăm cu Max după o noapte de somn bun.
— Și dacă Max n-o să vrea să coboare din metrou? o întrebă Richard pe Nicole când rămaseră singuri. Ce facem?
— Nu știu. Patrick mi-a pus aceeași întrebare azi după-amiază… Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă încercăm să-l coborâm cu forța pe Max din metrou… Patrick spune că Max e obosit și foarte mânios.
Richard dormea dus de multă vreme când Nicole încetă să se mai gândească cum să-l abordeze cel mai bine pe Max. Trebuie evitată cu orice preț o confruntare, își zise ea. Asta înseamnâ că trebuie să vorbesc cu el între patru ochi, fără să fim auziți de ceilalți. Dar ce anume să-i spun? Și ce să fac dacă Max reacționează negativ?
În cele din urmă, epuizată, Nicole adormi. Iarăși avu coșmaruri. Mai întâi visă că vila de la Beauvois e în flăcări iar ea n-o poate găsi pe Genevieve. Apoi visul se schimbă brusc și Nicole se visă la șapte ani, pe Coasta de Fildeș, participând la ceremonia Poro. Înota pe jumătate goală în eleșteul din mijlocul oazei. Pe malul eleșteului, leoaica dădea târcoale, căutând-o pe fata care-i deranjase puiul. Nicole se băgă sub apă, pentru a evita ochii ageri ai leoaicei. Când ieși la suprafață ca să respire, leoaica dispăruse, însă pe mal patrulau acum trei octopăianjeni.
„Mamă, mamă”, o auzi Nicole pe Ellie. Călcând apa, Nicole se uită în jurul eleșteului. „Noi suntem tefere, mamă”, spuse distinct glasul lui Ellie. „Să nu-ți faci griji pentru noi”.
Dar unde era Ellie? Uitându-se mai bine, Nicole văzu o siluetă umană în pădurea din spatele celor trei octopăianjeni. „Ellie, tu ești?” strigă Nicole în vis.
Silueta întunecată spuse „Da” cu glasul lui Ellie, apoi ieși într-un luminiș unde putea fi văzută în lumina lunii. Nicole recunoscu imediat dinții strălucitor de albi.
„Omeh!” strigă ea, cuprinsă de un val de groază. „Omeh…”
Un zgâlțâit insistent o trezi. Richard stătea pe pat lângă ea.
— Te simți bine, iubito? întrebă el. O strigai pe Ellie… iar apoi pe Omeh.
— Am avut iarăși unul din visele acelea intense, spuse Nicole ridicându-se și îmbrăcându-se. Mi s-a spus că Ellie și Eponine sunt în siguranță, acolo unde se află.
— Unde te duci la ora asta? întrebă Richard.
— Să vorbesc cu Max.
Ieși repede din dormitor în camera principală de sub cupolă. Fără să știe de ce, se uită la tavan chiar când păși în încăpere. Văzu ceva ce nu observase până atunci. La câțiva metri sub cupolă, în perete părea să fie tăiat un palier sau o platformă. De ce n-am văzut palierul ăla până acum? se întrebă Nicole în timp ce alerga spre metrou. Pentru că umbrele sunt cu totul altfel în timpul zilei? Sau pentru că acel palier a fost de curând construit?
Max dormea făcut ghem într-un colț al vagonului. Nicole intră foarte încet. Cu câteva secunde înainte ca ea să-l atingă, Max murmură de două ori numele lui Eponine. Apoi capul lui zvâcni.
— Da, dragă, rosti el foarte clar.
— Max, șopti Nicole la urechea lui. Trezește-te, Max. Când se trezi, Max arăta de parcă văzuse o stafie.
— Am avut un vis absolut uimitor, spuse Nicole. Acum știu că Eponine și Ellie sunt tefere… Am venit să te rog să cobori din metrou, astfel încât să poată să ni se mai aducă mâncare. Știu cât de mult vrei să faci ceva…
Nicole se opri. Max se ridicase în picioare și se pregătea să coboare din metrou. Expresia complet uluită de pe chipul lui încă nu dispăruse.
— Să mergem, spuse el.
— Așa, pur și simplu? întrebă Nicole, uimită că nu întâmpinase nici o rezistență.
— Da, spuse Max, pășind pe peron.
Numai după ce ieși și Nicole din metrou, ușile acestuia se închiseră și vehiculul porni în viteză. Uitându-se în urma metroului care dispărea, Max spuse:
— Când m-ai trezit, visam că vorbesc cu Eponine. Cu o clipă înainte să-ți aud glasul, ea mi-a spus că ai să-mi aduci un mesaj important.
Max dădu din umeri, apoi râse și porni spre firide.
— Bineînțeles că nu cred în rahatul ăsta cu percepțiile extrasenzoriale, dar coincidența a fost, în mod sigur, fantastică.
Metroul se întoarse înainte de a se întuneca iar. De data asta, trenul avea două vagoane. Vagonul din față era luminat, deschis și plin cu mâncare și apă, ca întotdeauna. Al doilea vagon era complet întunecat. Ușile lui nu se deschiseră, iar ferestrele erau acoperite.
— Măi să fie, spuse Max, încercând fără succes să deschidă vagonul al doilea, ce avem noi aici?
După ce descărcară mâncarea și apa din vagonul din față, metroul nu plecă așa cum făcea de obicei. Oamenii așteptară, dar misteriosul vagon refuză să-și dezvăluie secretele. În cele din urmă, Nicole și prietenii ei hotărâră să cineze. Conversația de la masă fu liniștită și plină de speculații privitoare la intrus.
Când micul Kepler sugeră cu inocență posibilitatea ca în vagonul întunecat să fie Ellie și Eponine, Nicole povesti din nou cum îl găsise pe Richard în comă, după lunga lui ședere la octopăianjeni.
După cină, Max propuse:
— Ar trebui să stăm de pază toată noaptea, ca nu cumva să avem parte de vreun truc diabolic în timp ce dormim. Eu voi fi în primul schimb de patru ore.
Patrick și Richard se oferiră și ei să stea de pază. Înainte de culcare se duseră toți pe peron și se uitară la metrou.
— Ma-ma, ce ar putea fi înăuntru? întrebă Benjy.
— Nu știu, iubitule, răspunse Nicole îmbrățișându-și fiul. Chiar că n-am nici o idee.
În dimineața următoare, cu o oră înainte ca lumina din cupolă să se intensifice, Patrick și Max îi treziră pe Richard și pe Nicole.
— Veniți, trebuie să vedeți! le spuse Max surescitat.
În mijlocul încăperii principale se aflau patru creaturi mari, negre, segmentate, cu simetrie bilaterală, asemănătoare cu furnicile ca formă și structură. La fiecare din cele trei segmente ale corpului lor erau atașate atât o pereche de picioare, cât și o pereche de apendice apucătoare telescopice care, în timp ce oamenii se uitau, stocau de zor materialul în mormane. Creaturile erau o adevărată priveliște. Fiecare din „brațele” lungi, ca niște șerpi, aveau mobilitatea trompei de elefant, cu o capacitate suplimentară (și utilă). Când un anumit braț nu era folosit pentru a ridica ceva ori pentru a contrabalansa o greutate cărată de membrul opus, acel braț se retrăgea în „caseta” lui de pe partea laterală a creaturii, unde rămânea „bobinat” strâns până era din nou nevoie de el. Astfel, când făpturile extraterestre nu executau nici o sarcină, brațele lor nu se vedeau și nici nu le stânjeneau deplasarea.