Urzeala tronurilor [A Game of Thrones - ro]

Auzi o pocnitură, zgomotul pietrei sfărâmate. Podiumul din lemn, tufe şi iarbă începu să se îndoaie şi să se prăbuşească în el însuşi. Bucăţi de lemn arzând alunecară spre ea, iar Dany fu împroşcată cu cenuşă şi scântei. Şi atunci căzu pe pământ altceva, săltând şi rostogolindu-se, pentru a se opri la picioarele ei; o bucată de piatră ovală, palidă, cu vinişoare aurii, spartă şi fumegândă. Mugetul umplu lumea, dar firav sub şuierul focului, Dany auzi femeile ţipând şi copii strigând, uimiţi.

Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Apoi se auzi al doilea pocnet, tare şi ascuţit, ca un tunet, fumul tremură şi se învolbură în jurul ei, iar rugul se strâmbă, buştenii explodară când focul le atinse inimile secrete. Auzi urletele cailor înspăimântaţi şi glasurile pe care Dothrakii le înălţaseră în strigăte de frică şi teroare, iar Ser Jorah o chema pe nume şi blestema. Nu, ar fi vrut ea să-i strige, nu, bunule cavaler, nu te teme pentru mine. Focul este al meu. Sunt Daenerys Stormborn, fiica dragonilor, mireasa dragonilor, mama dragonilor, nu vezi? Nu VEZI? Cu un muget de foc şi fum care ajunsese la zece metri în văzduh, rugul se prăbuşi şi se risipi în jurul ei. Fără teamă, Dany păşi înainte, în furtuna de foc, strigându-şi copiii. Cea de-a treia pocnitura fu mai zgomotoasă şi mai ascuţită, de parcă întreaga lume ar fi crăpat.

Când focul muri în cele din urmă, iar pământul se răci suficient de mult încât să se poată păşi pe el, Ser Jorah Mormont o găsi în mijlocul cenuşii, înconjurată de buşteni înnegriţi şi tăciuni aprinşi, bucăţi de oase de bărbat, de femeie şi de armăsar. Era goală, acoperită cu funingine, cu hainele transformate în cenuşă, iar frumosul ei păr era ars… dar era nevătămată.

Dragonul auriu sugea de la sânul ei stâng, iar cel verde cu arămiu de la cel drept. Braţele ei îi ţineau aproape. Fiara neagră cu purpuriu îi acoperea umerii, gâtul ei lung şi şerpuitor încolăcindu-i-se sub bărbie. Când îl văzu pe Jorah, îşi ridică botul şi-l privi cu ochii roşii precum cărbunii aprinşi.

Fără nici un cuvânt, cavalerul căzu în genunchi. Bărbaţii din khas-ul ei veneau în urma lui. Jhogo fu primul care-şi lăsă arakh-ul la picioarele ei.

— Sânge din sângele meu, murmură el, împingându-şi faţa pe pământul fumegând.

— Sânge din sângele meu, îl auzi pe Aggo repetând.

— Sânge din sângele meu, strigă şi Rakharo. După ei veniră slujnicele ei, iar apoi alţii şi alţii, toţi Dothrakii, bărbaţi şi femei şi copii, iar Dany nu trebui decât să privească spre ochii lor pentru a şti că erau ai ei de acum înainte, astăzi, mâine şi pentru totdeauna, ai ei, aşa cum nu fuseseră niciodată ai lui Drogo.