Vorbitor în numele morţilor [Speaker for the Dead - ro]

Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare şi greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la istorie într-un söndring, reuşea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu putea să facă naveta între chei şi magazii — căpitanul supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur — oare nu căpitanul Rãv fusese cel care o învăţase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? —, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forţa un rol sedentar.

Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect — el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv.

O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent şi încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciţi istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanţă că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în „stilul Demostene”; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană.

„Şi e adevărat”, gândea Valentine. „De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult.”